Să intrăm, iubiţilor, fiecare întru a sa conştiinţă şi să ne gândim la păcate şi să facem judecată asupra noastră, ca nu cumva cu lumea să fim înstrăinaţi, că înfricoşătoare este Judecata, groaznic este locul şi plin de întrebare şi de frică, asemenea şi râul cel de foc care va curge. Să ne aducem aminte de ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Îngerii alergând, cămara închizându-se, făcliile stingându-se, puterile trăgând în cuptorul cel cu foc”. Încă să te gândeşti şi la aceasta: dacă vreunuia dintre noi i s-ar scoate la iveală astăzi, înaintea a tot poporul, un lucru ascuns, apoi, cât nu s-ar ruga ca să piară mai bine, sau să se desfacă pământul cu dânsul? Dar când ar fi martori răi de faţă la taina aceea? Apoi, ce defăimare nu vom primi atunci când, înaintea a toată lumea, se vor aduce la iveală toate, într-o privelişte ca aceea, înaintea celor știuți și neştiuţi de noi, toți luând aminte? Oh, vai mie, cum voi spune vouă nevoia aceea?

De omenească nedumerire surprinşi, sau, mai bine încă se cade a zice, de frica de Dumnezeu, în ce chip vom fi atunci, spune-mi mie, când legaţi, cu dinţii scrâşnind, întru întunericul cel mai din afară vom fi goniţi? Drept aceea, pe acestea ce vor să fie, căderea din Împărăţie, adică, durerea, legăturile cele vestite din gheena, întunericul cel mai din afară, viermele cel otrăvit, scrâşnirea dinţilor, scârba, greutatea râului celui de foc, cuptorul cel nestins, pe toate adunându-le şi înainte punându-le, averea aceasta adunată să o dezrădăcinăm, că boală este aceasta. Iar pe adevărata bogăţie luând-o, să ne izbăveşti, de această cumplită sărăcie, veşnicei Judecăţi, şi bunătăţilor celor ce vor să fie să ne împărtăşeşti. Că, dacă ne vom sârgui şi ne vom ruga la Dânsul, apoi ne va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu om cere de la Dânsul, nici vom face nimic de acest fel, apoi, cum vom fi noi iertaţi? Că fapte bune nu vom îndeplini, dormind.

Că nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia nu este cu putinţă a le afla niciodată cel ce doarme; cu cât mai vârtos cele duhovniceşti. Că şi de la un prieten, nimic nu va lua cândva cel ce doarme; apoi, cum de la Dumnezeu? Nici părinţii nu fac cinste fiilor celor somnoroşi; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stăpânii nu suferă pe slugile cele leneşe; cum iarăşi Dumnezeu va suferi?

Pentru aceea, să ne strâmtorăm puţin aici, acum, ca în veci să ne veselim. Că strâmtorări se cade să fim aici; de nu, apoi acolo ne aşteaptă pe noi suferinţa, pentru ce, dar, nu voim să fim obidiţi aici, ca acolo să ne odihnim de-a pururea? Să suspinăm deci puţin, rogu-vă pe voi, şi să ne tânguim aici, ca atunci să nu plângem. Aici, acest plâns este o faptă bună, iar acolo este fără de folos, Aici, puţină vreme te vei veseli, iar de acolo fără de sfârşit te vei întrista. Să ne întristăm iubiţilor, până ce este vreme. Însă, foarte să ne îngrijim, ca să nu zicem, ca bogatul cel nebun (Luca, 12, 19, 20). Dacă a iertat acum, acela se îngrijeşte de mântuirea sa. Deci, de ea să ne îngrijim acum! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.  

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 243-244)