- Părinte, de ce adesea spuneţi că instruirea este o posibilitate bună pentru monahism?

- Ascultă! Se poate ca unul cu ştiinţă de carte, înţelegând un text patristic pe care îl citeşte şi străduindu-se puţin, să sporească repede. Unul fără carte însă greu va spori dacă nu are evlavie. Cel fără carte trebuie să ajungă să aibă trăiri şi experienţe dumnezeieşti, ca prin ajutorul acestora să înţeleagă apoi cele citite. În timp ce acela care este cultivat, repede va spori dacă se va strădui puţin; ajunge numai să-şi pună mintea să lucreze, nu să fie prins numai de teorie şi să fie furat de ea. Nu spun să dorească să cunoască tainele lui Dumnezeu cu mintea.

- Adică, Părinte, să-şi folosească mintea sa împotriva patimilor?

- Nu numai aceasta, ci să privească şi mai departe. Să vadă binefacerile lui Dumnezeu şi toată creaţia, pentru care să-L slavoslovească şi să-i mulţumească. Vezi, mai întâi Avraam L-a căutat pe Dumnezeu şi după aceea Dumnezeu pe Avraam.

- Cum adică?

- Tatăl lui Avraam a fost închinător la idoli; adora idolii. Avraam a văzut toată zidirea şi şi-a făcut probleme de conştiinţă pentru că adorau pe idolii cei neînsufleţiţi şi şi-a spus în sinea sa: „Nu se poate ca aceşti idoli, aceste lemne să fie dumnezei şi să fi creat lumea aceasta. Cine a făcut cerul stelele, soarele etc.? Trebuie să aflu pe adevăratul Dumnezeu, în El să cred şi Lui să mă închin”. Atunci Dumnezeu i s-a descoperit, i-a spus: „Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta” (Fac. 12, 1), şi l-a dus în Hebron, făcându-l pe Avraam cel mai iubit fiul al Său. Cel cu ştiinţă de carte, chiar şi evlavie să nu aibă, deoarece poate înţelege uşor, cu puţină smerenie şi puţină nevoință va spori. Iată, aici se petrece la fel ca la transmisiuni unde mă aflam. Atunci când m-au pus acolo, aparatele aveau câteva semne în engleză. Toţi cei care erau cu ştiinţă de carte şi ştiau şi engleza, imediat le înţelegeau. Însă nouă, celorlalţi, ne venea greu. Dar şi la teoria ce o învăţam, ceilalţi o înţelegeau repede, pentru că ştiau unele lucruri în timp ce nouă ne venea greu şi aici.

Omul trebuie să cunoască binefacerile Iul Dumnezeu. Să înţeleagă cele care i s-au dat. Dar oare pentru ce ne-a dat Dumnezeu mintea? Ca să cercetăm, să studiem si să ne supraveghem pe noi înşine, etc. Dumnezeu n-a dat oamenilor mintea numai ca să se ocupe mereu cum să afle mijlocul cel mai rapid de a merge dintr-o ţară în alta, ci să ne ocupăm cu lucrul cel mai important: cum să ajungem la destinaţia noastră, lângă Dumnezeu, în ţara cea adevărată.

Câte binefaceri nu a făcut Dumnezeu poporului lui Israel! Câte semne! Câte fapte minunate! Însă atunci când Moise a întârziat sa coboare de pe Sinai cu tablele legii, cu cele zece porunci ale Iul Dumnezeu, poporul şi-a dat aurul său ca să facă un viţel de aur şi să i se închine (Ieş 32, 1-7). În epoca noastră nu exista nici un om cu... minte de viţel. De aceea pentru unul cu carte nu se justifica faptul să nu înţeleagă care este lucrul corect. Dumnezeu a dat mintea ca omul să-L afle pe Creatorul său. Europenii au ameţit mintea; sau zăpăcit şi se duc în prăpastie, pentru că au scos pe Dumnezeu din viaţa lor.

Sunt unii care, deşi au toate condiţiile, minte, inteligenţă etc., ca să sporească, nu iau aminte la ce le spui. De îndată ce faci aluzie la ceva, spun „am înţeles” si se grăbesc sa le completeze. În Sfântul Munte vin copii foarte inteligenţi. Arată ca prind îndată ceea ce le spui, dar de fapt prind aerul, pentru că nu iau aminte. În timp ce alţi copii cu mai puţină inteligenţă, iau aminte, aşteaptă cu cuminţenie să asculte cele ce urmează şi le rămân în minte cele pe care le aud. Unii înţeleg multe, adună de aici şi de acolo, se umplu de cunoştinţe si nu fac nimic. Îşi netrebnicesc mintea pe care le-a dat-o Dumnezeu, o fac terci. Au o mândrie mare şi nu lasă harul Lui Dumnezeu să-i adumbrească. În timp ce alţii, care nu au multă minte, se smeresc mult. Îţi spun: „Nu mă duce mintea” şi întreabă din nou: „Cum ai spus?”, încercând apoi să pună în lucrare. În felul acesta adună har şi sporesc. De obicei omul smerit este erudit, în timp ce iubitorul de sine nu are cunoştinţe, deoarece nu se smereşte să întrebe. Marele Arsenie („Pateric”, Avva Arsenie) era cel mal cultivat om din întregul Imperiu Bizantin. Împăratul Teodosie l-a avut dascăl la copiii lui, Arcadie şi Onorie. Dar când a mers în pustie şi a devenit monah, a stat lângă Avva Macarie Cel necărturar şi spunea: „Nici măcar abecedarul acestuia nu-l ştiu".

- Părinte, cum ar putea cineva ca nu numai cu mintea să examineze lucrurile?

- Trebuie să folosească mintea corect. S-o folosească spre slava lui Dumnezeu, ca să afle pe Dumnezeu, nu ca să-şi facă mintea sa dumnezeu. Toţi cei care au minte trebuie să fie sporiţi duhovniceşte. Să înţeleagă dintr-o singură privire. Atunci când cineva lucrează corect cu mintea sa, îl poate ajuta pe semenul său, altfel îl poate chinui. Îmi aduc aminte de o întâmplare. Am cunoscut un copil care a rămas orfan de tată, împreună cu trei frăţiori mai mici. Deşi mama lor s-a recăsătorit, orfanii n-au simţit dragoste nici de la mama lor, nici de la tatăl lor vitreg. Sărmanul, când a crescut a început să lucreze. Odată a auzit că a murit cineva şi a lăsat trei orfani. L-a durut de orfani şi a spus femeii văduve: „Vrei să ne căsătorim şi să trăim ca fraţii, ca să ajutăm pe copii?”. Aceea a primit. Acum trăiesc duhovniceşte, citesc Vieţile Sfinţilor, filocalia, merg la mănăstiri, au duhovnic. A gândit şi a procedat corect şi pentru aceasta a primit dumnezeiescul har. Dacă n-ar fi gândit aşa, i-ar fi spus aghiuţă: „Acum să chinui pe aceşti copii, aşa cum te-ai chinuit şi tu”. Acesta nu a mers să se răzbune cu răutatea, ci s-a răzbunat cu bunătatea. Unii îşi folosesc mintea la bine şi descoperă lucruri bune,iar alţii o folosesc spre distrugere, la care îi împinge şi aghiuţă.

Să ne uităm şi în cazul lui Abel şi ai lui Cain (Fac. 4. 2- 15). Oare Dumnezeu a făcut altfel pe Abel şi altfel pe Cain? Nu, ci Abel a lucrat corect cu mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. S-a gândit: „Dumnezeu mi-a dăruit o turmă întreagă. Să nu-i dau nici măcar un singur miel?”. Şi junghie mielul cel mai bun. Cain a luat grâu cu pleavă şi l-a adus jertfă lui Dumnezeu. Unul a adus mielul cel bun, celălalt pleavă netrebnică. Ei bine, nu vrei să dăruieşti un miel, dăruieşte cel puţin nişte grâu curat. Din păcate ia grâu cu pleavă şi îi dă foc. Ce a dăruit unul şi ce anume celălalt? Dumnezeu s-a bucurat de jertfa lui Abel. După aceea însă Cain a început să-l invidieze pe Abel şi l-a omorât. Astfel Dumnezeu a luat pe Abel în Rai, iar celălalt umbla ca o fiară sălbatică prin păduri. Fireşte, Dumnezeu a dat libertate omului, dar Abel a ştiut să o valorifice.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 230-234)