Prin anul 1986 era bolnav părintele Nicandru Iordache şi se pregătea de plecare la Domnul. Atunci a chemat la chilia lui pe Părintele Paisie să-l spovedească pentru ultima dată, că se afla pe patul de moarte. Ucenicii l-au dus pe părintele pe sus, până la chilia lui, căci era cu piciorul rupt. După ce l-a mărturisit şi l-a mângâiat mult, dându-i mare nădejde de mântuire, părintele Nicandru i-a spus cu lacrimi: “Părinte Paisie, ştiu că în curând mă duc la Domnul să dau socoteală de tot ce am făcut pe pământ. Dar vă mărturisesc că de nimic nu-mi pare mai rău în viaţă, decât de timpul pe care l-am pierdut în zadar, fără nici un folos, în loc să mă rog, să-L slăvesc pe Dumnezeu sau să fac altă faptă bună!”

După câteva zile a răposat părintele Nicandru, dar bătrânul mereu amintea fraţilor care veneau la el, ultimile cuvinte ale lui, îndemnându-i permanent să nu piardă timpul în zadar. Ci, ori să meargă la biserică, ori să se roage, ori să citească vreo carte sfântă ortodoxă, ori să cerceteze pe cei bolnavi, ori să facă milostenie, ori să lucreze cu mâinile cele de nevoie vieţii, ori să se odihnească cu măsură, că toate sunt lăsate de Dumnezeu omului, spre mântuire.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 102)