Se cuvine să nu învinovăţeşti pe unul şi pe altul când te mărturiseşti, aducând cuvânt cum că ei au fost pricină de ai păcătuit.

După cum şi Adam a dat vina pe Eva, şi Eva pe şarpe. Nu!

Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti, învinovăţeşte-te pe tine” zice dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei). Şi alcătuitorul Pildelor: „Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine” (Pilde 18, 17) - „pe sine” zice, şi nu „pe alţii”.

Pentru ca nu cumva, căutând să împuţinezi cu mărturisirea păcatele sale, să ajungi să le înmulţeşti, adăugând şi osândirea. Şi, ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte loan Scărarul: (Cuvântul 4): „Grăieşte şi nu te ruşina: a mea este umflătura, Părinte a mea este rana, pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă.”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Fotini, 2007, p. 161)