Schimonahul Marcu Dăncilă, de la Mănăstirea Putna (1900-1986)

Cuviosul Marcu a fost un mare călugăr isihast al zilelor noastre. Era de loc din judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe şi Catinca, i-au dat o aleasă creştere duhovnicească. După ce termină liceul, face armata şi slujeşte în cadrul ei peste 20 de ani.

Între anii 1944-1948, din motive binecuvântate, se retrage la linişte într-o încăpere de taină din Bucureşti, unde se nevoieşte în post şi rugăciune şi dobândeşte dumnezeiasca rugăciune a minţii şi a inimii, ajungând la o înaltă măsură duhovnicească.

În anul 1950, este primit în obştea Mănăstirii Slatina (Suceava), povăţuită de Arhimandritul Cleopa Ilie. Aici primeşte tunderea în monahism. După câţiva ani, intră în obştea Mănăstirii Putna, fiind făcut schimonah cu numele de Marcu.

Nevoinţa Cuviosului Marcu era cu totul ascunsă în Hristos. Nimeni nu ştia cum se roagă şi ce bucurii duhovniceşti are şi nici unul nu îndrăznea să-l întrebe cum ar putea dobândi şi el această rugăciune harică. Pentru aceea, toţi părinţii din obşte îl iubeau în taină, îl respectau pentru nevoinţa lui şi se bucurau de smerenia şi blândeţea lui, care îi mişca pe toţi, încât atât călugării, cât şi credincioşii, se foloseau de bunătatea şi pacea inimii lui.

Singurul om cu care vorbea era duhovnicul său, părintele Cleopa Ilie. La biserică venea regulat şi întotdeauna, vara şi iarna, era cu capul descoperit, fără să-i fie frig, iar faţa lui răspândea lumină, bucurie şi pace duhovnicească. De asemenea, niciodată nu vorbea neîntrebat, nu-l interesa nimic din cele omeneşti şi nu cerea nimic de la nimeni, căci ajunsese la înalta rugăciune a inimii şi avea darul tăcerii. El gusta cele cereşti încă fiind în trup.

Spuneau părinţii că nu avea decât un singur drum, care ducea de la chilie la biserică şi la ascultare. Ani de zile nu ieşea afară din incinta mănăstirii şi nu avea decât un dor: să vorbească neîncetat cu Hristos, pe Care Îl purta în inimă din tinereţe!

În biserică, stătea în picioare nemişcat la locul său, până la sfârşitul slujbei; iar uneori nu ştia când se termina, încât unii din călugări îl atingeau puţin de mână şi-i spuneau: „Părinte Marcu, hai la chilie, că s-a terminat slujba!”. Atunci el îndată se pleca smerit şi se întorcea luminat la chilia sa.

Aşa s-a nevoit acest preacuvios părinte în obştea Mănăstirii Putna timp de 30 de ani. Iar în noaptea zilei de 19 septembrie, anul mântuirii 1986, pe când se ruga în chilie, în genunchi, a adormit cu pace în Domnul. Părinţii l-au găsit îngenuncheat în faţa sfintelor icoane, unde întotdeauna avea obiceiul să se roage noaptea.

Aşa a trăit şi aşa s-a săvârşit acest mare părinte isihast al zilelor noastre.

Doamne, numără în ceata cuvioşilor pe fericitul Marcu cel smerit!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 682-683)