Acest mare nevoitor era atât de blând şi înţelept în cuvânt şi în faptă, încât toţi se foloseau de exemplul lui. Numele lui se făcuse cunoscut peste tot, încât unii, lăsând cele trecătoare, „după sfatul lui”, ajungeau călugări iscusiţi. În aceşti ani, s-au adunat în jurul său 12 ucenici, care i-au slujit cu credinţă până la sfârşitul vieţii, trăind în cea mai deplină armonie şi ascultare şi neieşind niciodată din cuvântul bătrânului. Împreună se rugau, împreună mâncau, împreună lucrau şi niciodată nu scoteau cuvânt deşert din gurile lor.

Cu mâinile lucrau, iar cu mintea rosteau rugăciunea lui Iisus. Apoi, deşi lucrau în vie, nu gustau nici o bobiţă de struguri până la vremea mesei, căutând să urmeze întru totul dascălului lor. Iar la masă, numai după ce gusta bătrânul, începeau şi fraţii să mănânce. 

Spuneau ucenicii că părintele Evghenie nu încuia niciodată chilia, alimentele şi vasele cu vin, dar nimeni nu îndrăznea să ia ceva fără binecuvântarea lui. 

Uneori zicea ucenicilor săi: 

– Părinţilor, beciul este deschis. Cine vrea, poate să servească un pahar de vin. Dar nu uitaţi că furtunul de deasupra este un şarpe cu două capete. De orice capăt te atingi, te poate muşca. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 596)