Sunt oameni a căror trecere prin lume lasă în urmă o lumină pe care anii nu o împuținează, ci o arată tot mai strălucitoare celor care i-au cunoscut. Din ceata slujitorilor lui Dumnezeu, a căror amintire se preschimbă în îndemn la sfințenie, face parte Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cunoscut și iubit, în anii grei ai regimului totalitar din România, drept marele duhovnic Paisie Olaru. Contemporan cu noi, el ne încredințează, prin însăși viața sa, că sfințenia poate înflori și în vremuri potrivnice, când inima rămâne deschisă lucrării lui Dumnezeu.

În luna octombrie a anului 2026 se împlinesc treizeci și șase de ani de la trecerea sa la cele veșnice. Viața îndelungată i-a fost însoțită de o nevoință pe măsură, purtată cu răbdare și smerenie la Cozancea, Slatina, Sihla și Sihăstria. Aceste locuri păstrează amintirea ostenelilor sale ca pe o mireasmă duhovnicească, rămasă în urma unui om care a făcut din rugăciune trăire sfântă, iar din întâlnirea cu aproapele, prilej de milostivire.

Îl păstrez în amintire așa cum l-am întâlnit la Sihla, în anii ’80 ai veacului al XX-lea: plăpând, în a cărui fragilitate trupească se lăsa întrezărită puterea unei vieți dăruite lui Hristos. Era încă de atunci venerat ca un mare avvă, ca unul dintre acei părinți în preajma cărora sufletul tulburat își regăsește așezarea, iar omul împovărat capătă curajul de a se ridica. Toți vorbeau despre cuvioșia vieții lui, fiindcă întreaga sa purtare îi îndemna pe ceilalți la sfințenie. Cuvântul său avea credibilitatea unei vieți care mărturisea, în tăcere, ceea ce buzele îi învățau pe oameni.

Nu vorbea despre sine și nici nu făcea din viețile altora subiect de judecată. Nu cântărea oamenii prin verdicte și nu se grăbea să le așeze slăbiciunile în cuvinte aspre. În prezența lui, fiecare putea simți că este primit cu durerea sa întreagă, cu neputințele și cu nădejdea sa, oricât de firavă ar fi fost aceasta. Bunătatea părintelui părea fără margini; avea căldura smerită care nu apasă asupra rănii, ci o atinge cu grijă, pentru a o încredința vindecării lui Dumnezeu.

Se știe că plângea împreună cu cei care plângeau la spovedanie. Lacrimile își găseau ecou în inima sa, iar suferința mărturisită înaintea lui devenea împreună-pătimire și rugăciune. Într-o asemenea iubire recunoaștem ceva din cuvântul Sfântului Isaac Sirul, care numea inima milostivă „arderea inimii pentru toată zidirea”. La părintele Paisie, această ardere se făcea apropiere părintească, răbdare și lacrimă pentru omul aflat înaintea sa. 

Era cu adevărat părinte și duhovnic. Prin blândețea cu care îi întâmpina, oamenii simțeau mângâierea Păstorului celui bun și îndrăzneau să-și deschidă inima. Ceea ce poate rămăsese multă vreme închis sub povara rușinii sau a fricii își găsea, în sfârșit, puterea mărturisirii. Astfel se explică mulțimile de credincioși și de monahi care se îndreptau către el într-o vreme în care ostilitatea față de Biserică era tot mai evidentă. În mijlocul unei lumi apăsate de suspiciune și teamă, chilia sa era un adăpost al încrederii, un loc în care sufletul se afla din nou în lumina iertării.

Când l-am cunoscut la Sihla, starea sănătății îi îngăduia încă să se deplaseze, deși cu o anumită dificultate, la slujba de la miezul nopții ori la Sfânta Liturghie. Pașii trupului se făceau anevoie, dar dorul de rugăciune îl purta către biserică. În această stăruință smerită se descoperea frumusețea unei fidelități îndelung exersate: a veni înaintea lui Dumnezeu cu toată ființa, aducându-I, odată cu rugăciunea, însăși osteneala drumului.

Locuia sub stâncile Sihlei, în vecinătatea bisericuței dintr-un brad, aflată la numai câteva zeci de metri depărtare. Între adăpostul chiliei și micul lăcaș de închinare, viața sa se desfășura în ritmul unei necontenite chemări a lui Dumnezeu. Tăcerea locului, stâncile și apropierea bisericii alcătuiau cadrul unei viețuiri în care rugăciunea pătrunsese adânc, până în cele mai tainice mișcări ale inimii.

Dobândise rugăciunea inimii, dar păstra comoara sub acoperământul smereniei. Nu vorbea despre ea, nu o înfățișa drept măsură a propriei sporiri și nu căuta să atragă privirile asupra darurilor primite. Când era întrebat, răspundea, cu o smerenie fără margini, că nu auzise de ea. În această ferire de lauda oamenilor se întrevedea delicatețea unui suflet care Îi lăsa lui Dumnezeu întreaga slavă și își păzea cu grijă taina întâlnirii cu El.

Chipul Sfântului Cuvios Paisie rămâne apropiat credincioșilor de astăzi și celor care vor veni după noi. Bunătatea, rugăciunea și smerenia sa au puterea de a lumina fiecare vreme. Din liniștea Sihlei, amintirea lui ne cheamă să ne apropiem de oameni cu mai multă milă, să ne păzim inima de judecată și să-I facem lui Dumnezeu loc în adâncul nostru, acolo unde rugăciunea poate deveni izvor de pace și început de înnoire.

Drumurile care duceau atunci către Sihla erau anevoioase, iar apropierea de acel liman al rugăciunii cerea răbdare și osteneală. Deși fusese deschis un drum forestier care lega Mănăstirea Agapia de împrejurimile Schitului Sihla, continuând apoi către Mănăstirea Sihăstria, puțini erau cei care îl străbăteau. Avea să devină mai cunoscut și mai umblat abia după anul 1989. În acei ani, potecile de munte rămâneau căile cele mai căutate, purtând, prin liniștea pădurilor, pașii celor însetați de întâlnire duhovnicească.

Maicile de la Agapia și de la Văratec veneau pe jos și, urmându-le pilda, mulți credincioși își asumau aceeași osteneală. Unii urcau pentru spovedanie, cu dorința de a-și ușura sufletul de poveri îndelung purtate; alții căutau o rugăciune de binecuvântare, un cuvânt care să le întărească nădejdea; iar alții se îndreptau către peștera Sfintei Teodora, pentru a se închina în locul sfințit prin nevoințele ei. Pe atunci, canonizarea Cuvioasei nu fusese încă proclamată, însă evlavia poporului o cinstea de multă vreme ca sfântă, de când se răspândise vestea viețuirii sale pustnicești. În conștiința celor credincioși, peștera era un loc al întâlnirii cu taina unei vieți dăruite până la capăt lui Dumnezeu.

Alte cărări urcau dinspre Mitocu Bălan, din comuna Crăcăoani, străbătând munți și păduri, iar o potecă venea de-a dreptul de la Sihăstria. Din câte îmi amintesc, mai exista și o cale dinspre Agapia Veche, deosebită de aceea care urma pârâul ce curgea către Agapia, precum și o altă potecă ce pornea de la Mănăstirea Secu. Toate aceste fire de drum, ascunse printre arbori și stânci, se adunau la Sihla, asemenea unor nădejdi care își aflau împlinirea în același loc de binecuvântare.

La marile sărbători, îndeosebi la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și la Schimbarea la Față a Domnului, numărul pelerinilor creștea. Pădurea era străbătută de oameni care aduceau cu ei rugăciunile caselor lor, grijile celor rămași departe și dorul unei mângâieri. Aproape toți purtau în inimă aceeași dorință fierbinte: să-l întâlnească pe „sfântul de la Sihla”, cum era cunoscut încă de atunci cuviosul ieroschimonah Paisie Olaru. Numele acesta, rostit cu dragoste și încredere, mărturisea ceea ce oamenii descoperiseră în preajma lui: o bunătate în care se puteau odihni și o rugăciune căreia îi încredințau, cu nădejde, durerile lor.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Sihăstria. În urma unei suferințe, a rămas imobilizat la pat. Cred că vreme de cel puțin trei ani, dacă nu chiar mai mult, a purtat o grea neputință, într-o smerenie care făcea din răbdarea sa o adâncă învățătură. Cel care îi primise pe atâția în taina spovedaniei și le purtase durerile înaintea lui Dumnezeu își ducea acum propria cruce în liniștea chiliei, cu trupul slăbit și cu inima statornică în rugăciune.

Alături îi era cuviosul și minunatul său ucenic, monahul Gherasim Bulearcă. Unul se nevoia în răbdarea suferinței, celălalt în slujirea atentă și plină de devotament; împreună ofereau o pildă de trăire rar întâlnită, de o frumusețe imposibil de cuprins în cuvinte. Pentru credincioșii care mai izbuteau să-l vadă pe bătrânul duhovnic, chiar și o întâlnire scurtă devenea prilej de învățătură. Cuvântul și purtarea lor descopereau câtă dragoste poate încăpea în grija față de un om suferind și câtă putere sufletească poate rămâne într-un trup ajuns la capătul puterilor.

Ucenicul îl ocrotea cu multă grijă, fără nici cea mai mică urmă de rea-voință față de cei care doreau să se apropie de el. Veghea ca părintele să aibă liniștea atât de necesară în acele ceasuri de cumplită suferință. În această discreție se afla o iubire trează, care trebuia să țină seama deopotrivă de dorul pelerinilor și de neputința bătrânului. Așa a fost însoțit Cuviosul Paisie până în clipa în care sufletul său s-a despărțit de trup, încheindu-și osteneala pământească.

În lumina unei asemenea vieți, întâlnirea sfinților din anul 2026 capătă o semnificație aparte. Ea se înscrie în frumoasa tradiție a pelerinajelor ieșene, începând cu aducerea capului Sfântului Apostol Andrei la Iași, în anul 1996, și continuând, de atunci, prin multe și binecuvântate prilejuri de comuniune. Cinstirea sfinților ne adună în rugăciune și ne cheamă să le urmăm viața, pentru ca evlavia să rodească în fapte, iar bucuria sărbătorii să devină început de înnoire lăuntrică.

Sfânta Cuvioasă Parascheva, mult nevoitoare, și Sfântul Cuvios Paisie, îndelung ostenitor și următor al sfinților, aduc înaintea poporului binecredincios pilda aceleiași dăruiri către Dumnezeu. Viețile lor, petrecute în vremuri diferite, se întâlnesc în iubirea lui Hristos, în smerenie și în rugăciunea care îmbrățișează suferința lumii. Comuniunea lor este pentru noi o chemare la cuvioșie și un dar de iubire și binecuvântare.

De Sfânta Cuvioasă Parascheva îl lega pe părintele Paisie și amintirea unui moment însemnat al slujirii sale: hirotonia întru ierodiacon o primise chiar în ziua pomenirii ei, în anul 1943, prin rugăciunile episcopului vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul. O cinstea cu evlavie, așa cum îi cinstea, de altfel, pe toți sfinții, recunoscând în viețile lor lucrarea harului și frumusețea omului care se lasă călăuzit de Dumnezeu.

Nu știu de câte ori a ajuns ca pelerin la Iași ori în alte locuri unde se păstrează sfinte moaște. Știu însă că depărtarea și imposibilitatea de a fi prezent la sărbătorile lor nu i-au împuținat evlavia. Îi purta aproape prin rugăciune și, mai ales, prin strădania de a le urma viețuirea. Cinstirea lui se prelungea în răbdare, în milostivire, în blândețea cuvântului și în smerenia inimii. Îi iubea pe sfinți și mergea pe urmele lor, până când propria sa viață a devenit, pentru ceilalți, o cărare luminoasă către Dumnezeu.

Sunt încredințat că, în anii care vor veni, tot mai multe comunități de credincioși și obști monahale vor dori să primească, spre închinare și întărire duhovnicească, moaștele Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria. Din locuri însemnate ale țării și, poate, din alte ținuturi ale lumii creștine, se vor înălța asemenea chemări, izvorâte din dorul oamenilor de a se apropia de cei în a căror viață iubirea lui Dumnezeu a rodit atât de bogat. Sfinții rămân aproape de sufletele care îi cheamă în rugăciune, iar cinstirea lor deschide cărări de comuniune dincolo de hotarele locurilor în care s-au nevoit.

La puțin timp după canonizare, aducerea moaștelor Sfântului Cuvios Paisie umple cetatea Iașilor și Biserica întreagă de mireasma unei vieți sfințite prin lucrarea Duhului Sfânt. Părintele nu și-a etalat vreodată darurile și nu a căutat să atragă privirile asupra sporirii sale lăuntrice. Le-a primit și le-a păstrat în vasul smereniei, prin dragoste, prin lacrimi, prin rugăciune și printr-o minunată slujire săvârșită, în cea mai mare parte, departe de ochii celor mulți. În discreția chiliei și în răbdarea cu care asculta durerile oamenilor se adâncea taina întâlnirii cu Hristos, Cel minunat întru sfinții Săi.

O asemenea viețuire ne ajută să înțelegem cât de prețioasă este paza celor lăuntrice într-o lume în care mediatizarea intensă ajunge adeseori să tulbure intimitatea întâlnirii cu Dumnezeu. Cuviosul Paisie a păstrat cu delicatețe această taină. Lumina vieții sale se revărsa firesc asupra celor din jur, prin pacea pe care o dăruia, prin nădejdea pe care o trezea și prin bunătatea cu care întâmpina fiecare suflet.

Vremea toamnei, cu strângerea roadelor și cu lumina ei domolită, îmi aduce în minte și mărturiile celor care povesteau despre șederea Sfântului Cuvios Paisie la via Mănăstirii Slatina, de la Cotnari. În timpul viețuirii sale la Slatina, fusese trimis pentru o perioadă să împlinească această ascultare. Din cele mărturisite, șederea lui acolo a durat puțin, dar a fost un timp al trăirilor evanghelice.

Via făcea parte din vechile danii primite de mănăstire de-a lungul vremii, prin dărnicia voievozilor și a binefăcătorilor ei. Asemenea daruri aveau și Mănăstirile Neamț, Agapia, Agafton, Sucevița, precum și alte așezăminte monahale. Rodul viilor susținea viața și slujirea obștilor: din el se pregătea vinul pentru Sfânta Liturghie și se împlineau nevoile ospitalității față de mulțimile de pelerini care poposeau la mănăstiri. Astfel, osteneala lucrătorilor se lega, în chip firesc, de slujirea sfântului altar și de primirea aproapelui.

Știu că Sfântul Cuvios Paisie iubea locurile liniștite. Pentru el, răstimpul petrecut în via de la Cotnari a fost și o vreme a rugăciunii și a isihiei, a unei lucrări tainice prin care omul își adună gândurile și își așază întreaga ființă înaintea lui Dumnezeu. Departe de privirile oamenilor, într-un loc în care accesul acestora era restrâns, își putea păzi mai lesne liniștea inimii. Munca și rugăciunea se împleteau în ritmul unei viețuiri smerite, iar grija pentru rodul pământului însoțea necontenita grijă pentru rodirea sufletului.

Părintele Paisie îi îndruma pe monahii trimiși pentru diferite perioade la Cotnari să fie lucrători atenți, harnici și conștiincioși în via Domnului. Îi învăța, prin cuvânt și prin pilda sa, să primească ascultarea cu dragoste și să împlinească lucrul încredințat cu inimă întreagă. În înțelegerea duhovnicească a vieții monahale, ascultarea primită de la stareț, în duhul Evangheliei, se împlinește ca o slujire adusă lui Dumnezeu.

De aici și adâncul înțeles al cuvântului că monahul care face ascultare cu dragoste săvârșește o liturghie a slujirii: întreaga sa osteneală devine ofrandă, rugăciune lucrătoare și dăruire de sine. Această înțelegere duhovnicească își află izvorul în Sfânta Liturghie a Bisericii și își prelungește roadele în îndatoririle fiecărei zile. Mâinile îngrijesc via, iar inima învață să rămână înaintea Domnului, cu mulțumire și cu trezvie.

Lucrătorul credincios și harnic din Via Domnului primește daruri ale căror roade se descoperă, uneori, abia după îndelungată răbdare. Așa a fost și în viața Cuviosului Paisie. Ceea ce a agonisit prin nevoință, prin ascultare și prin rugăciune s-a revărsat apoi asupra monahilor împreună cu care a viețuit și a întregii Biserici. Pacea lui a devenit sprijin pentru cei tulburați, blândețea lui a adus mângâiere celor răniți, iar rugăciunea i-a întărit pe cei aflați în încercare.

Îl cinstim cu toată inima ca pe un lucrător credincios, pe care Stăpânul viei l-a răsplătit cu daruri bogate și netrecătoare. Din osteneala lui smerită s-a copt un rod pe care timpul nu îl veștejește. El continuă să sporească nădejdea celor care îi cer ajutorul și să ne îndemne să îngrijim, cu răbdare și dragoste, partea de vie încredințată de Dumnezeu.