De vreme ce deja „a fost pusă”, după cuvântul sfânt, „făclia în sfeșnic” și a început să strălucească și să lumineze totul în jur, s-a prelungit purtarea lui de grijă și în afara peșterii și a început construcția și lărgirea spațiului, transformat în mănăstire, și astfel au început să vină și alți frați. Se completează biserica peșterii cu un narthex și un skevofylax, se construiește o bucătărie, o trapeză și depozite și un spațiu cu bănci pentru odihnă și „pătuțuri” pentru vizitatorii găzduiți. Spațiul acesta însă foarte repede a fost surpat din temelii din porunca sfântului, de cum a simțit sfântul „un oarecare vicleșug și întinăciune” în el. A construit un alt spațiu, departe, mult mai strâmt și fără șezători pentru odihnă. Întreaga construcție era împrejmuită cu un gard de lemn cu zăbrele din fier.

Deși programul și mediul general în Sfânta lui Mănăstire era chinovial, nu era departe de ideea unui program de liniște și a unui cuget lipsit de griji, fiindcă, așa cum spunea el însuși „am văzut din cercare că tovărășia multora, neinstruiți, și fără de rânduială, și văietători naște multe tulburări și sminteli”, pentru aceea numărul fraților să fie până la 15 sau 18”.

La început a primit numai 10 sfântul și apoi, convins fiind a mai primit patru, care însă nu erau bine încercați și au început idioritmii și șușoteli pe ascuns și alte sminteli și „dumnezeiescul începător al păcii” i-a alungat. Având această experiență nu mai primea mărirea numărului de călugări mai sus de zece și numai după aceea cu multă presiune și silire din partea unor bărbați nou-veniți și mai înțelepți a primit mărirea obștii până la 15 și 18.

Cât privește descrierea celorlalte clădiri și spații provenite din lărgirea mănăstirii este de la sine înțeles că au fost construite toate părțile impuse de conviețuirea chinovială, potrivit tradiției Bisericii noastre, cum ne istorisește și cuviosul părintele nostru. Se pare că întotdeauna și toate erau chivernisite de părinteasca lui purtare de grijă înlăuntrul spațiului strâmt și auster care caracterizează pe monahii evlavioși și iubitori de osteneală.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)