Biserica, „pe care nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), întemeiată în chip văzut prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, are ca lucrare fundamentală sfințirea oamenilor. Prezența sfinților în lume este dovada concretă, vizibilă că doar acea Biserică care naște sfinți este vie, adevărată și lucrătoare. Doar așa înțelegem rostul Bisericii, al sfinților și cultul pe care ea l-a închinat celor bineplăcuți Lui.  

În calendarul creștin ortodox în fiecare zi este pomenit cel puțin un sfânt. Sunt însă multe zile, cele mai multe din cursul anului bisericesc, în care sunt trecuți mai mulți sfinți, după cum sunt zile în care sunt menționați zeci (ex. Soborul Sfinților 70 de Apostoli, 4 ianuarie, Sfinții 40 de Mucenici din Sevasta, 9 martie ș.a.), sute (ex. Sfinții Părinți de la Sinodul al VI-lea ecumenic, 23 ianuarie, Sfântul Cuvios Mucenic Nicon cu cei 199 de ucenici ai lui, 23 martie ș.a.), mii (ex. Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod, 29 decembrie) sau zeci de mii de sfinți (ex. Sfinții 20.000 de mucenici din Nicomidia, 29 decembrie).

În Mineie (cărțile de cult ce conțin viețile și slujbele sfinților pe fiecare lună), la rubrica sinaxar sunt pomeniți, zilnic, mulți și, uneori, chiar foarte mulți sfinți. Însă în afară de sfinții cunoscuți cu numele, există o categorie de sfinți, doar de Dumnezeu știuți, care, potrivit Sfântul Apostol Pavel, „au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu ferăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră... ei, de care lumea nu era vrednică au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 37-38). 

Șirul lor începe încă din timpul și cu Sfinții Apostoli, continuă în secolele care s-au scurs până în vremea noastră, mergând până la sfârșitul veacurilor, deoarece în toate timpurile și în toate locurile (unde au viețuit creștini) au trăit credincioși care au pășit pe drumul sfințeniei. 

Concret, în primele trei secole creștine, în vremea persecuțiilor, cei mai numeroși sfinți au fost martirii, în special militari, întrucât aceștia erau obligați ca atât înainte, cât și după luptă să aducă jertfe idolilor, să se închine „dumnezeilor străini”. Neacceptând acest lucru, care era un gest public, creștinii au fost condamnați la chinuri și, în final, la moarte. 

Mai târziu, după libertatea dată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare creștinismului (313), monahismul a cunoscut o înflorire fără precedent. În pustiul Egiptului, în Palestina, mai târziu la Sfântul Munte Athos, precum și în munții României, dar și în multe alte locuri ale lumii s-au nevoit nenumărați cuvioși și cuvioase. Pe unii dintre aceștia din urmă doar Dumnezeu îi știe. El le cunoaște numele, le-a primit nevoința și le-a sfințit viața. Acestora Biserica le-a închinat o duminică specială, prima după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, numită a Tuturor Sfinților. 

Și astfel, în fiecare secol, până în vremea noastră, întâlnim nenumărați sfinți martiri, ierarhi, clerici, cuvioși, mireni, împărați, domnitori, apărători și mărturisitori ai dreptei credințe ș.a.m.d. 

Prezența lor în calendar, în sinaxare și în Cartea Vieții este dovada de netăgăduit că sfințenia, deși pare greu sau chiar imposibil de atins, este accesibilă fiecărui om. Ea presupune o împreună-lucrare, credința, respectiv viața omului (faptele) și harul lui Dumnezeu.

Astfel, sfinții sunt mărturia că învățătura Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură (și Sfânta Tradiție) constituie nu doar o culegere de învățături, de îndemnuri și pilde frumoase, ci ele sunt viață (Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice”, Ioan 6, 68).        

Îndemnul la sfințenie, adresat de Dumnezeu încă înainte de venirea lui Hristos (când a grăit Domnul lui Moise „Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”, Levitic 11, 44), a fost reluat de către Fiul lui Dumnezeu întrupat „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” atunci când El, Mântuitorul lumii, a zis: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5,48). Iar Sfântul Apostol Petru în întâia scrisoare sobornicească a reluat: „Că scris este: Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Or, așa cum se știe, Dumnezeu n-a dat nici o poruncă care să nu poată fi împlinită. 

În același timp, în Sfânta Evanghelie de la Matei citim: „Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”(Matei 5, 18), iar în alt loc al aceleiași Evanghelii întâlnim cuvintele: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24, 35). Aceasta înseamnă că toate ce cuprinse în Sfânta Scriptură, „însuflată de Dumnezeu” (II Tim. 3,16) se împlinesc întocmai, „în iotă sau în cirtă”.

Ce arată explicit cele două texte biblice? 

Un mare adevăr, anume că invitația sau chemarea la sfințenie este una reală, posibilă și accesibilă tuturor, sfințenia putând fi atinsă sau împlinită în viața „celui care voiește să-i urmeze lui Hristos” (Marcu 8, 34), fără de Care „nu putem face nimic” (Ioan 15,5). Având în vedere această incontestabilă realitate, teologul, poetul și scriitorul Nichifor Crainic (1889-1972) și-a intitulat valorosul său curs de teologie mistică într-un mod cum nu se putea mai sugestiv: „Sfințenia-împlinirea umanului”(publicată la Editura Trinitas, Iași, 1993).  

Acest adevăr este întărit, cu prisosință, de mulțimea nenumărată, și doar de Dumnezeu cunoscută, a sfinților. Unul dintre sfinții contemporani (Iustin Popovici: 1874-1979) explică teologic cum este posibilă dobândirea sfințeniei: „Prin venirea Dumnezeului-om Hristos viața s-a arătat, ni s-a arătat viața cea veșnică nouă, muritorilor. Trăind în comuniune cu Mântuitorul Hristos, noi trăim deja încă de aici pe pământ viața veșnică (Ioan 1,3). Credința în Hristos unește pe om cu Domnul Cel veșnic, Care, pe măsura credinței omului, umple sufletul lui cu viața cea veșnică”. 

Sfinții, chiar dacă au trăit în diferite timpuri și locuri, având multe elemente distincte, au avut însă în comun credința puternică și lucrătoare, în Același Dumnezeu Cel viu (Matei 26, 63). Din acest motiv, sfinții sunt, cum zice Sfântul Apostol Pavel, modele de viețuire pentru toți creștinii: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7). 

„Viețile sfinților, spune același sfânt Iustin Popovici, arată nenumărate, dar întotdeauna sigure căi de mântuire, de sfințenie, de îndumnezeire....Nu există patimă, nu există păcat, pentru care să nu se arate în Viețile Sfinților modul în care este biruit, omorât și dezrădăcinat. În ele se arată limpede că nu există moarte spirituală din care să nu fie cu putință înviere cu puterea dumnezeiască a Domnului Iisus, Cel înviat și Înălțat la ceruri; nu există chin sau necaz sau suferință pe care Domnul, pentru credința în El să nu o transforme în bucurie”.   

Sfinții sunt însă, totodată, și mijlocitori înaintea lui Dumnezeu pentru toți oamenii: „...Cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților”(Apoc. 5,8). De aici importanța, necesitatea, dar și folosul pomenirii și cinstirii Sfinților. 

În altă parte același profesor de Teologie și sfânt al Ortodoxiei universale, vorbind despre sfinți, afirmă că „Viețile Sfinților nu sunt altceva decât viața Mântuitorului Hristos repetată mai mult sau mai puțin, în cutare sau cutare mod, în fiecare sfânt. Sau, mai exact, este viața lui Hristos prelungită în sfinți: viața Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, a Dumnezeului-om Iisus, Care de aceea S-a și făcut om, ca să ne dea și să ne predea, ca om, viața lui dumnezeiască; ca să sfințească, să facă nemuritoare și să înveșnicească, cu viața Lui, ca Dumnezeu, viața noastră omenească de pe pământ”. Mai mult, zice el, Viețile Sfinților constituie dovada că „obârșia noastră este din cer, că nu suntem din lumea aceasta, că omul este om adevărat numai în Dumnezeu; că trăim pe pământ pentru cer, că scopul nostru este de a ne face cerești, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească („Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și care dă viață lumii”, Ioan 6, 33).     

Așa au înțeles și așa au trăit viața pământească și sfinții Cuvioasa Parascheva și Marele Mucenic și Tămăduitor Pantelimon care așteaptă, se bucură și-i binecuvintează pe creștinii ce vin la Iași în pelerinajul din acest an al mântuirii, 2024. 

Cei doi sfinți, după cum o arată și numirea lor, unul cuvios, iar altul mucenic, au avut „ascultări” sau drumuri  diferite: Sfânta a fost cuvioasă-pustnică (călugăriță), iar Sfântul a fost medic; s-au născut în familii diferite, Sfânta într-o familie de buni creștini, Sfântul într-o familie în care doar mama era creștină; au trăit în timpuri diferite, Sfânta în veacul al XI-lea, iar Sfântul Pantelimon în veacurile III-IV. 

Cei doi sfinți au avut însă și elemente comune; amândoi și-au dedicat viața lui Hristos, Sfânta, deși retrasă din lume, s-a rugat pentru lume, Sfântul ajutând bolnavii, având, cum spune viața sa, „o viață închinată slujirii aproapelui”, ca medic „fără de arginți”; amândoi tineri, Sfânta a trăit aproximativ 27 de ani, Sfântul aproximativ 19 ani; amândoi, în pofida tinereții lor, au dat dovadă de o rară maturitate duhovnicească, ea fiind rodul ascultării de cuvântul lui Dumnezeu, „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui Sfânt” (Proverbe 9, 10).

Aceste „preacinstite” și înălțătoare zile, prilejuite de cinstirea „Ocrotitoarei Moldovei”, Sfânta Cuvioasa Parascheva, și de venirea în cetatea ei a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, constituie nu doar zile de bucurie pentru întâlnirea cu sfinții, de mulțumire adusă lor pentru binefacerile revărsate, de rugăciune pentru ocrotire și mijlocire înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de laudă înălțată lui Dumnezeu, „Cel minunat întru sfinții Săi” (Ps. 67, 36), ci și zile de reflecție asupra vieții noastre duhovnicești. Chemarea la sfințenie a fost, și este adresată, tuturor oamenilor. Sfânta Parascheva și Sfântul Pantelimon au răspuns acestei chemări. Dar noi cum ne raportăm la Dumnezeu, la sfinți, la sfințenie? Cinstirea lor, viața lor produc o schimbare, o înnoire a vieții noastre? Pentru că, așa cum se știe, cel mai bun și mai de folos mod de a-i cinsti pe sfinți este acela de a-i urma: „Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”(I Cor. 11, 1). 

Să-i rugăm, așadar, pe Sfânta Cuvioasa Parascheva și pe Sfântul Marele Mucenic și Tămăduitor Pantelimon să ne ajute „să le cunoaștem viața și să le urmăm credința”.