Cuviosul Dorotei are dreptate când atrage atenţia că precum o casă nu constă dintr-un singur perete, tot aşa nici desăvârşirea nu se realizează printr-o singură virtute sau dintr-o singură faptă bună. În învăţătura sa, Cuviosul Dorotei zice că cel ce vrea să zidească o casă duhovnicească, cel ce vrea să-şi alcătuiască sufletul, locuinţă a Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie mai întâi să înceapă cu răbdarea, ea fiind pământul cel bun. Pe pământul răbdării se pune temelia credinţei, pe care se zidesc apoi felurite fapte bune, care sunt ca nişte pietre sau cărămizi. Ele trebuie să fie legate cu smerenia, iar deasupra lor se pune acoperişul dragostei. Toate acestea trebuie să fie alcătuite cu dreapta socotinţă şi cu chibzuinţă.

Să nu uităm nici concluzia la care au ajuns Părinţii, adunaţi la Sfântul Antonie cel mare anume, ca să cerceteze care este cea mai mare faptă bună. Ei au aflat chiar de la Sfântul Antonie că cea mai mare faptă bună este “dreapta socotinţă”.

Prin urmare, fiind greu de ales fapta bună cea mai de căpetenie, greutăţi ivindu-se în însăşi conştiinţa ei, în însăşi declararea unei fapte ca cea mai bună, vom zice că “orice faptă bună, în rostul şi la locul ei poate fi cea mai bună”.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Teofil (Pârâian), vol. I, Editura Episcopiei Romanului,  1997,  p. 23)