Am auzit odată de la un stareț următorul cuvânt: „Cel mai mare dar al lui Dumnezeu către om este moartea și nimeni nu i-l poate lua”. Cât de adevărat este acest cuvânt! Cu toții vom muri și fiecare se poate folosi de acest sfârșit inevitabil moștenit în urma căderii lui Adam ca de unul din cele mai de preț daruri ale lui Dumnezeu. Se cuvine să înfruntăm moartea cu bărbăție, urmând pilda mucenicilor care mărturiseau: „De vreme ce cu toții vom muri, cel puțin să murim cum se cuvine!”.

Părintele Sofronie ne povestea că, în timpul războiului cu Germania, poporul rus a trecut prin suferințe de neînchipuit: milioane de oameni și-au pierdut viața, fie pe câmpul de luptă, fie din pricina foametei. În ciuda vremurilor deosebit de grele, un preot din Moscova le-a propus credincioșilor săi:

‒ Vrând-nevrând, cu toții postim acum. Să slujim, așadar, zilnic Sfânta Liturghie și să ne împărtășim cu Sfintele Taine.

Nici un deces nu s-a înregistrat în acea parohie. Preotul le-a insuflat o asemenea râvnă enoriașilor săi, încât ei au primit de bunăvoie foametea care era fără de voie, preschimbând moartea în izvor de viață. Oamenii au folosit această încercare ca pe un prilej de a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, Cel ce a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4; Luca 4, 4). Iar Dumnezeu le-a dăruit, în schimb, putere și viață în Hristos, Care este „Pâinea Vieții ce s-a coborât din Cer” (Ioan 6, 41) și „Cuvântul Vieții” (Ioan 1, 1) și i-a izbăvit pe toți de la moarte.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 171-172)