Să te străduieşti cu orice chip să păstrezi pacea sufletească şi să nu te tulburi de insultele celorlalţi. Vei reuşi asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie şi-ţi păzeşti mintea şi inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.

Să primim insultele celorlalţi fară să ne tulburăm, ca şi când nu ne-ar fi adresate nouă. O astfel de purtare ne poate aduce în suflet pacea şi-l poate face pe acesta sălaş al lui Dumnezeu.

Dacă nu ne este cu putinţă să rămânem netulburaţi, trebuie cel puţin să ne înfrânăm limba, după cum spune Psalmistul: „Tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Psalmul 76, 4).

Pilde de lipsă a mâniei întâlnim în viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei şi la Sfântul Efrem Sirul. Primul a răbdat o înjosire astfel: a mers odată la palat ca să-l întâlnească pe împărat, care-l invitase. Însă o slugă l-a luat drept cerşetor, nu i-a permis să intre, l-a batjocorit şi l-a pălmuit. Atunci Sfântul, lipsit de răutate cum era, şi-a întors după porunca Domnului şi celălalt obraz.

Odată, pe când Sfântul Efrem postea în pustie, s-a întâmplat următorul fapt: un ucenic îi aducea mâncarea, însă pe drum vasul i-a scăpat din mâini şi s-a spart.

„Nu te întrista frate, i-a zis sfântul ucenicului, văzându-l supărat. Dacă mâncarea nu vrea să vină la noi, vom merge noi la ea.”

S-a dus deci, s-a aşezat lângă vasul spart, a adunat mâncarea de jos şi a mâncat-o. Aşa de departe era de patima mâniei.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, pp. 326-327)