Tânărul Haralambie avea să înveţe şi altele despre dulceaţa vieţii isihaste.

„După aproape opt zile de la venirea mea am lepădat hainele mireneşti şi le-am îmbrăcat pe cele călugăreşti. Nu au trecut două zile şi a venit hramul Schitului Sfânta Ana. Când am mers la priveghere şi am ascultat psalmodiile, mi se părea că erau pogorâte din Cer. În lume nu auzisem astfel de psalmodii.

Când m-am întors, i-am spus Stareţului:

- Dacă nu voi învăţa să cânt, voi lepăda rasa. Altfel nu mă fac călugăr. Trebuie să cânt!, am spus eu cu egoism.

- Te voi învăţa să cânţi, mi-a spus Stareţul. Nu te nelinişti! Mă rugam timp de patru ore cu metania, după care mă străduiam să învăţ psaltică. După o lună i-am spus Stareţului:

- Gheronda, m-am aprins de rugăciune şi nu-mi mai trebuie nici o psalmodie, nimic”.

După ce a trecut o lună de încercare, Stareţul a început cu Haralambie obişnuita sa „pedagogie”, cea făcută întru cunoştinţă, adică obişnuita „ciomăgeală”. A început, aşadar, să-l strige şi pe Haralambie cu diferite epitete. De pildă, obişnuia să-i spună: „Vino aici, bă!”. La început fratele Haralambie gândea întru sine:

„Bă? Ce bă? Nu am nume? Eu am lucrat la Prefectură cu mireni şi niciodată nu i-am auzit vorbind astfel. Totdeauna mi se adresau la plural: «Ce mai faceţi, domnule Galanopule?». Sau spuneau: «Vă mulţumesc», «Vă rog». Aici însă nu am auzit până acum nici un «mulţumesc» sau un «vă rog». Ciudaţi oameni!”.

Apoi însă, la mărturisirea gândurilor, Stareţul îi descoperea toată starea lui lăuntrică.

- Aşadar, în lume ai fost nevoitor, nu-i aşa? Posteai, privegheai, erai deştept, harnic, cinstit... Şi din toate acestea cu ce te-ai ales? Că ai adus aici o grămadă de slavă deşartă, egoism şi încre­dere de sine? Acum, că ţi s-au tăiat laudele, nu e bine, nu-i aşa?

Nevoitorul Haralambie, ajutat fiind şi de caracterul sau cel simplu şi smerit, a învăţat lecţia repede. A înţeles câtă pagubă pricinuiesc sufletului laudele şi de aceea şi-a schimbat cugetarea.

La început se nevoia să biruiască dragostea de mamă, faţă de care avea o mare slăbiciune şi care era şi bolnavă. „Nu te mâhni! Va trimite Dumnezeu un înger ca să-i poarte de grijă”.

La sfârşit a făcut-o monahie, dându-i numele de Marta. Toţi cei din obştea noastră le-am tuns monahii pe mamele noastre.

Haralambie avea un trup foarte rezistent şi de aceea lucra din greu. Era un om foarte binecuvântat. L-a slujit pe Stareţ făcând treburile cele mai grele. A trăit nouăzeci şi unu de ani în această viaţă, până la fericita sa adormire din 2001.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 20l0, pp. 347-350)