Că suntem numai peregrini pe-aici și-n neostoită căutare de Cale spre Veșnica Împărăție nu-i nicio îndoială; ba-i cu asupră de măsură învederat. Din timp în timp, ne mai strigă câte un înger pe numele sufletului și ne povățuiește pașii să ni se-aștearnă pe-o omenească și la-ndemână cale, învățând rostuire și jertfă de pelerin.

E iar vremea aceea străluminată din anul bisericesc când, la Iași, „Blând oraş de-odinioară, melancolic şi tăcut,/Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut”, câteva sute de mii de mărturisitori și trăitori de Hristos își pleacă genunchii sufletului, stăruind mai întărit în priveghere și în rugăciune, pe lângă Sfânta Cuvioasă Parascheva – „floarea nevestejită a Bisericii lui Hristos”, „luminătoarea Moldovei”, „crin răsădit în grădina de sus”, „pomenitoare a veacurilor”, „Vinerea celor 12 vineri” – și, deopotrivă, în acest an al Domnului, pe lângă Sfântul Mare Mucenic şi tămăduitor Pantelimon, „preaviteaz ostaș al lui Hristos și Doctor fără de arginți preaînțelept”, „sfânt cu adâncă judecată”, „al doctorilor doctor”, „lauda îngerilor”, „floarea nădejdilor către Dumnezeu”.

E-un timp numa' potrivit de adăstat „cu capul în mâini, în mijlocul sufletului”, de privit cu mâna streașină la ochi înspre făgăduința veșniciei, că ce-a făgăduit cu grijă părintească Dumnezeu de bună-seamă se va împlini, va să și fie. Ceas de privegheat, măsurat cu secunde-ngenuncheri și clipe de căință! Înalt de adâncă pocăință. Și rugăciune-n stih de acatist, în imn de laudă și mulțumire c-avem pe-aproape sfinți ocrotitori și povățuitori, și că, știindu-le puterea și menirea, s-ar cuveni ca cerul ce s-așterne peste cărările sufletului să nu ne fie încărcat, și obidit, și trist.

S-oprim vâltoarea gândurilor mici și să zăgăzuim slavoslovind nevolnicia, rostind măcar și cel dintâi condac din filele de acatist! 

Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi, nevrednicii păcătoși, pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuitorului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare! (Condacul 1, Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva)

Și: Înaintea celui cu chip şi nevinovăţie îngerească, a vrednicei slugi a Domnului nostru, care prin nestrămutată credinţă s-a învrednicit a sta alături de scaunul nemuritorului Împărat, Pantelimon, ridicăm rugăciunile noastre şi cerem să ne asculte durerile şi cu puterea ce-i este dată de la Dumnezeu ca un doctor fără de arginţi, să ne cerceteze degrab şi să înlăture de la noi bolile sufleteşti şi trupeşti, ca izbăviţi cu platoşa bunătăţii sale, în tresăltări de bucurie, să-i cântăm: Bucură-te, Mare Mucenice şi tămăduitorule Pantelimon! (Condacul 1, Acatistul Sfântului Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon)

Să luăm la pas fiecare cuvânt înmiresmat de tămâia rugăciunii și de prearoditorul dătător de viață har din filele de acatist ale sfinților pomeniți abitir zilele acestea și azi. Și să culegem dintre ele cuvinte tămăduitoare și făcătoare de minuni, pentru a fi, a deveni, la rându-ne, doctori fără de arginți pentru neputințele tuturor celor cu care am fost chemați să împărțim vremelnicia de „aici”. Ne-ncearc-ades îndoiala și e nestăvilire de-ntrebări prin unghere de gând și prin sertarele poate prea rar descolbăite ale sufletului.

Poate c-ar fi îndeajuns să ni se ridice pe vârfuri sfios rugăciunea și să privească îndrăzneț și cuminte la cuvintele cu care imnograful o așază pe Sfânta Cuvioasă Parascheva în inima lumii, icos după icos, condac după condac: „înțeleaptă fecioară”, „porumbiță cuvântătoare”, „suflet îngeresc în trup fecioresc”, „liman lin și neînviforat”; „rodul pocăinței”; „cununa adevărului”; „smerenie înaltă”; „făclie luminoasă”, „rază cerească”.

Și, după pilda vieții sale să învățăm să trăim măcar în parte și-alte cuvinte cu-nțeles, așa de la-ndemână! Să fim, să devenim, oamenilor să le fim „leacul durerii”, „mâna vindecării”, „casa ocrotirii”, „raza mângâierii”, „cortul îndestulării”, „rourarea fierbințelii” (...) „privighetoare neadormită”, „stea luminoasă”, „scară izbăvitoare”.

Să ne-o închipuim, „crin răsădit în grădina de sus”, pășind sfios pe cărările inimii, purtându-ne prin noi, de mână, ca pe copii. C-așa pot oamenii-nvăța încă de-aici și începând de chiar acum dezmărginirea. Călăuziți și vegheați îndeaproape de Sfânt și de sfinți.

Și, dimpreună cu ea, pe Sfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon, „cel cu chip şi nevinovăţie îngerească”, căruia să-i murmurăm abia șoptit și înmiit: Bucură-te!. Iar mersul său prin pulberea inimii noastre să ne fie ca odinioară drumul celor doi îngândurați către Emaus, cu aura încredințării-n el, cu frământata liniște a descoperirii: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32). Că-s Scripturile toate adeverite și adevărate în viețile sfinților toți. Și-n viața Sfântului Pantelimon, de bună-seamă! Că-l și numesc și îl arată lumii, întocmai cum a fost și cum în cetele de Sus s-a înscris, filele de acatist: 

„Sfinte cu adâncă judecată”; „ostaş neînvins al lui Hristos”; „lauda îngerilor”; „floarea nădejdilor către Dumnezeu, rouă ce inimile răcoreşti”; „iubitorule al umilinţei”; „lumină ce sub obroc nu s-a putut pune”; „mireasmă ce până la cer te-ai ridicat”, „mult-plânsule de credincioşii pământului”, „mult-lăudatule de puterile cereşti”, „albină ce te-ai îmbogăţit în fapte bune”, „piatră la temelia creştinătăţii”; „bucuria Tatălui”, „lauda Fiului”;  „desfătarea Duhului Sfânt”.

Că Ceru-ntreg s-a primenit din nou și cu jertfirea vieții sale: „prin vindecări, doctor al Domnului te-ai dovedit”;  „ca fulgerul s-a răspândit vestea bunătăţii şi a minunilor tale”; „ca o trestie neînfrântă ai rămas în mijlocul vânturilor vrăjmaşe”; „flacără nestinsă a dreptei credinţe”, cel ce-a simţit și cules bucurie din chinuri. 

Să-i închinăm și Sfântului Pantelimon un imn frumos și melodios al sufletului care suspină și cântă, așa cum numai lacrimile care-și știu nevrednicia și neputința știu să cânte: Sfinte Mare Mucenice şi tămăduitorule Pantelimon, ţie îţi vărsăm durerile noastre de multe feluri şi tu fără întârziere, cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, spre Care ne eşti mijlocitor, auzind suspinuri înăbuşite în noapte, în zi, în pat de suferinţă, în călătorii, fii celor ce se roagă ţie, după nevoile fiecăruia: celor neliniştiţi, liniştitor, celor asupriţi apărător, celor în primejdii izbăvitor, celor învăluiţi în păcate scutitor, rătăciţilor îndrumător, bolnavilor deplin vindecător, orfanilor tată, văduvelor părinte, soţilor întăritor în căsnicie, celor porniţi cu răutate îmblânzitor şi ne întăreşte în faţa necazurilor, căci suntem slabi şi istoviţi, Sfinte, şi astfel cu puterea ta, descătuşaţi de amărăciunile noastre, să petrecem în mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Poate întocmai s-a rugat cândva, cu secole-nsemnate în urmă, și tânăra din Epivata. Va fi rostit sfios și Sfânta, atât de des și de înalt de adânc cinstită și chemată-n rugăciune de popor, Sfânta Vineri, această rugăciune-dulce tânguire, ca pe o chemare a sufletului, ce se știe rătăcind adeseori, spre pacea blândă de Acasă. 

Sunt zilele acestea dintre cele în care un „crin răsădit în grădina de sus” și-o „floare a nădejdilor către Dumnezeu” cutreieră duios și frumos pe cărările inimii întâlnite în cale. Și pe cărările inimii tale. Ridică-ți, om bun, către ei privirea înduioșată de dorul înveșnicirii și lasă glasul inimii să cânte din nou și din nou: Bucurați-vă! și Aliluia!