La început, la Bisericani era o biserică din lemn cu hramul „Buna Vestire”. A fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea de câţiva sihaştri de la un schit de pe Valea Iordanului din Ţara Sfântă. Aşezarea pustnicească s-a numit la început „Sihăstria lui Iosif”, după numele Cuviosului Iosif, întemeietorul aşezării, alături de ucenicii săi veniţi din pustiul Iordanului.

„Sihăstria lui Iosif” era, în acele vremuri, singura aşezare monahală românească a cărei regulă de viaţă era cea „achimită”, adică neadormită, după tradiţia Mănăstirii Studion din Constantinopol. Astfel, obştea mănăstirii era împărţită în trei cete: o ceată se ruga opt ore, a doua lucra cu mâinile (împletea metanii, coşuri etc.), iar a treia se liniştea la chilii.

Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se săvârşea necontenit. Pentru râvna lor, în secolele XV-XVI, sihăstria a căpătat denumirea de „Sihăstria bisericanilor”, adică „a evlavioşilor, bisericoşilor”. Dar poate cel mai preţios dar adus de călugări a fost Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus care, până atunci, era mai puţin cunoscută în Moldova. Urmaşii Cuviosului Iosif i-au urmat exemplul vieţuirii pline de sfinţenie, iar despre unul dintre ei, Cuviosul Chiriac, se spune că s-a nevoit în munte 60 de ani. La moaştele acestui pustnic s-a închinat Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum singur mărturiseşte în cartea Viaţa şi petrecerea sfinţilor: „Eu, nevrednicul Vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la moaştele celui dintâi între sfinţi, părintele Chiriac, care s-a nevoit în peşteră în Muntele Bisericani vreme de şaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel Mare”.

„Rămâneţi pe loc, că şi aceasta este grădina mea!”

În anul 1476, biserica din lemn a fost jefuită şi incendiată de turci în timpul bătăliei de la Războieni, iar în 1498 a fost incendiată pentru a doua oară. Rămaşi fără biserică şi văzându-şi liniştea tulburată de frecventele bătălii şi năvăliri ale cotropitorilor, călugării, în frunte cu stareţul lor, cuviosul Iosif, s-au hotărât să plece în Sfântul Munte Athos, cunoscut ca Grădina Maicii Domnului. Dar nu au mers decât vreo 700 de metri şi o femeie îmbrăcată împărăteşte le-a vorbit dintr-un stejar:

„– Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?

– Ne ducem la Athos, în Grădina Maicii Domnului, au răspuns ei.

– Rămâneţi pe loc, că şi aici este grădina mea!”, le-a poruncit Maica Domnului şi s-a făcut nevăzută.

În urma acestei minuni, părinţii s-au întors şi, drept mulţumire, au aşezat o icoană a Maicii Domnului în acel stejar, iar pe locul ce poartă şi azi numele „la Iconiţa” s-a ridicat apoi o bisericuţă.

O mănăstire cu o viaţă duhovnicească foarte bogată

Minunea de la Bisericani l-a determinat pe domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt să pună fundaţia unei biserici din piatră, după cum scrie Nicolae Iorga în Istoria Bisericii Româneşti. Construcţia lăcaşului a fost continuată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. La începutul secolului al XVII-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins mult, prin danii domneşti şi boiereşti, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei şi aproape toată Valea Tarcăului, astfel că schitul s-a transformat într-o mănăstire cu o viaţă duhovnicească şi culturală foarte bogată, şi cu o obşte de aproximativ 800 de călugări.

La Mănăstirea Bisericani a luat fiinţă şi prima tipografie din Moldova, adusă de la Kiev în timpul Mitropolitului Dosoftei. Aici s-au tipărit Scara Sfântului Ioan Scărarul, Vieţile Sfinţilor, Minunile Maicii Domnului, evanghelii, psaltiri, octoihuri, ceasloave, un volum al Filocaliei. Călugării de aici erau vestiţi traducători de limbă greacă şi slavonă, o parte dintre manuscrisele traduse păstrându-se la Biblioteca Academiei Române. De la Mănăstirea Bisericani s-au ridicat Episcopul Mitrofan de Buzău, vestit tipograf şi traducător al Bibliei lui Şerban Cantacuzino din 1688, sau călugărul Misail, mare cărturar, autorul Letopiseţului Ţării Moldovei.

Aerul binecuvântat ce vindeca deţinuţii

În timpul domniei lui Carol I, o parte dintre mănăstirile româneşti au fost transformate în puşcării. O astfel de lovitură a primit-o şi Mănăstirea Bisericani, care, în 1872, a fost transformată în închisoare, aici fiind trimişi oponenţii politici ai regimului. La Bisericani se petrecea însă o minune: în timp ce la închisoarea de la Pângăraţi, aflată nu departe, deţinuţii mureau în masă din cauza bolilor de plămâni, la Bisericani deţinuţii nu numai că nu se îmbolnăveau, dar chiar se întremau.

„Aerul binecuvântat de aici le strica planurile celor care voiau să-i extermine pe deţinuţi. În urma cercetărilor, s-a stabilit că aici există o concentraţie mare de ozon. Părintele Cleopa Ilie mi-a explicat că aerul binefăcător se datorează harului, pogorât peste aceste locuri odată cu arătarea Maicii Domnului călugărilor care, dezamăgiţi, voiau să părăsească mănăstirea”, spune părintele protosinghel Serafim Mihali, stareţul mănăstirii.

În 1905, la Bisericani s-a mai petrecut o minune: în noaptea Învierii, zidurile închisorii s-au prăbuşit, moment după care închisoarea a fost desfiinţată, iar mănăstirea şi-a recăpătat liniştea de dinainte. După puţină vreme, s-a decis înfiinţarea aici a unui sanatoriu pentru cei bolnavi de cea mai ucigătoare maladie a acelor vremuri, tuberculoza pulmonară, sanatoriu care există şi în prezent. Frica de a fi contagiaţi i-a gonit pe puţinii vieţuitori ai obştii monahale, rămânând un singur preot bătrân care slujea într-o căsuţă cu cerdac, clădită în faţa stejarului „de la Iconiţă”, locul unde se arătase Maica Domnului, cu sute de ani în urmă. În aceste condiţii, mănăstirea a devenit un schit ce depindea canonic şi administrativ de Mănăstirea Durău (1904-1960), apoi de Mănăstirea Bistriţa, până în 1990. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1990, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, aşezământul de la Bisericani s-a reînfiinţat ca mănăstire.

(Foto) Pelerin la Mănăstirea Bisericani din județul Neamț