Purtarea Sfântului Teofil din vremea slujbelor bisericeşti

Pe mulţi îi smintea felul oarecum ciudat al stareţului Teofil de a se purta în biserică. De obicei, fericitul se întorcea cu faţa spre perete şi în nici un caz nu-şi ridica privirea aţintită în jos, iar când slujea, se purta încă şi mai ciudat.

Pe mulţi îi smintea felul oarecum ciudat al stareţului Teofil de a se purta în biserică. De obicei, fericitul se întorcea cu faţa spre perete şi în nici un caz nu-şi ridica privirea aţintită în jos, iar când slujea, se purta încă şi mai ciudat. Vom folosi cuvintele întâi-stătătorului sihăstriei Kitaiev, sus-numitul Iov, prin care acesta descrie faptele Fericitului, în denunţul către mitropolitul Filaret:

„Pregătindu-se pentru slujirea în sobor, scrie Iov, Teofil încalcă tipicul şi rânduiala: niciodată, la începerea Vecerniei Mari sau a Utreniei, neluând seama la cele arătate de mine, nu stă în altar, iar unde citeşte rugăciunile utreniei - nu se ştie. De-abia luând parte, în fapt, la slujbă, în vremea catismelor pleacă, ori stă la uşile de miazăzi, afară, şi la slujirea în sobor nu stă cum trebuie, ci se întoarce către răsărit. Faţa şi mâinile, pe cât se pare, Teofil nu şi le spală niciodată. Chiar şi când stă înaintea Sfintei Mese la Liturghie pare că e zăpăcit, are nevoie de îndrumări continue. Îşi împleteşte adesea coada. Ţinând cartea înaintea sa, nu pare să citească rugăciunile cuvenite, iar închinăciuni face foarte rar, în schimb se pleacă după ce şi-a şters nasul cu mâna şi îl şterge iar cu acoperământul de pe Sfânta Masă. Iar când se rosteşte: „Hristos în mijlocul nostru”, face totul pe-a-ndoaselea faţă de ceilalţi părinţi. Teofil se împărtăşeşte foarte în grabă cu Sfintele Taine, apoi se întoarce cu faţa spre uşa de miazăzi deschisă şi privind spre spre norod - parcă într-adins să fie văzut - citeşte rugăciunile de mulţumire. În zilele de mare praznic, deşi ia parte la slujirea Sfintei Liturghii, nu iese la Tedeum, ci scoţându-şi odăjdiile pleacă din biserică, fapt pentru care de multe ori a lipsit şi de la trapeză.

Chiar şi la proscomidie nu pune Sfânta Prescură la mijloc, ci pe marginea stângă, încât totul pare lesne să cadă pe jos, iar restul locului îl umple cu părticele, şi nici pe acestea nu le aşază după rânduială.

La Liturghie, îndreptându-se către analog, nu se uită la Liturghier, ci se întoarce oarecum spre Sfânta Masă şi în timpul vohoadelor este nevoie adeseori să i se atragă atenţia. După ce Sfintele Daruri au fost aduse în Sfântul Altar, nu ţine liturghierul înaintea sa şi nu-şi întoarce ochii şi inima spre Sfânta Masă, săvârşind cuviincioasa închinare, ci se tot uită în cartea de pe analog; şi este greu în acele clipe să-l îndupleci să facă măcar trei metanii, să binecuvânteze cu evlavie Darurile şi să nu se grăbească atunci când împarte Sfântul Trup, ci să culeagă cu buzele părticelele care i s-au lipit de mâini. Graba lui în timpul slujirii e cât se poate de nepotrivită, iar când diaconul rosteşte: „Plineşte, Stăpâne, Sfântul Potir”, el, fără a privi măcar la Potir, aruncă în el o părticică din Sfântul Agneţ”.

(...)

Şi lucrurile s-au lămurit foarte curând. Atunci când un frate cu care Teofil era mai deschis a mers la el şi l-a întrebat despre pricina purtării sale ciudate din vremea slujbelor bisericeşti, stareţul a răspuns:

Dumnezeu vede simplitatea mea. Eu liturghisesc după rânduială, citesc toate rugăciunile cuvenite, pe întâi-stătătorul meu îl cinstesc ca pe un mai-mare al meu, însă când mă cufund cu mintea în taina ce se săvârşeşte, uit de mine însumi şi de tot ce mă înconjoară. În vremea Dumnezeieştii Liturghii, văd o rază ce se pogoară dintru înălţime în chip de cruce, adumbrind pe preot şi pe cei care slujesc dimpreună cu dânsul, dar câteodată nu pe toţi. Văd un fel de rouă care pogoară peste Sfintele Daruri şi îngeri prealuminaţi, care plutesc atunci peste Sfânta Masă, grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savot, plin e cerul şi pământul de slava Ta! Şi atunci, întreaga mea fiinţă este cuprinsă de un extaz de negrăit, şi nu mai sunt în stare să mă desprind de vedenia cea desfătată. Frate! Nu mă îndreptăţesc, ci spun adevăr curat. Te rog doar să nu descoperi cele spuse de mine, ca sa nu se smintească oamenii de mine, păcătosul.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a doua, revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 103-108)

De la același autor

Ultimele din categorie