Povestire a Bătrânului Visarion despre arătarea întru slavă a Cinstitului Înaintemergător

 

„Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzeşte de atâţia ani de tâlhari şi de atâtea alte rele în această pustietate?”

–  Părinte Visarion, dacă binevoieşti, povesteşte-mi şi minunea care s-a făcut în această biserică, când l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător viu şi ai vorbit cu el?

Atunci Bătrânul Visarion a zâmbit puţin şi cu obişnuita sa simplitate a început să spună:

„Această minune despre care spui s-a întâmplat la doi ani după ce am descoperit biserica. Şi fiindcă vrei să afli, ascultă.

Sfinţia Ta ai împlinit ascultarea de morar şi ştii că adesea se adună mulţi oameni la moară. Într-o zi, doi săteni au mers la târg şi unul a cumpărat calul celuilalt. Cel care a cumpărat calul a mers la biserică şi s-a închinat. A lăsat înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul câţiva bani şi mi-a spus să aprind o lumânare. Eu am aprins o lumânare, am văzut banii, care erau destul de mulţi, dar nu i-am luat, ci i-am lăsat înaintea icoanei. Spre seară am mers să aprind candelele şi am văzut că banii lipsesc. Nu-ţi închipui ce mâhnire m-a cuprins. Atunci diavolul m-a întărâtat şi m-am dus ţintă înaintea icoanei Sfântului, căruia i-am spus:

– Sfinte Ioane, ce faci? Nu eşti aici? De ce ai lăsat să-ţi ia banii dinaintea icoanei? Pentru asta n-am să-ţi aprind candela.

Şi aşa, părinte Lazăre, am aprins numai candela Maicii Domnului şi am plecat. Da, dar inima abia îmi mai bătea în piept. Am mers la moară, am urcat sus la chilie, am mâncat puţină pâine, dar eram tulburat. În minte îmi stăruia gândul că am lăsat stinsă candela Sfântului, iar aghiuţă nu mă lăsa, ci mă tot întărâta. Am spus atunci în sinea mea: «Ia să vedem ce se va întâmpla. În seara aceasta nu aprind candela». După aceea m-am culcat, părinte, cu tulburarea pe care o aveam, stăruind în îndărătnicia mea. Era luna plină şi razele ei luminau ca soarele pătrunzând în chilia mea prin fereastră. Şi aşa cum dormeam singur – pentru că atunci nu aveam pe nimeni ca ajutor –, spre miezul nopţii am simţit cum mă scutură cineva. M-am trezit şi am văzut înaintea mea un uriaş cu părul despletit. Am început să tremur de frică şi abia am putut să-l întreb:

– Cum ai venit aici?

– Nu e treaba ta să ştii cum am venit, mi-a răspuns acela, ci mai degrabă tu să-mi spui de ce nu ai aprins candela?

Şi îndată, cu multă frică, cu o voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi, am spus:

– Să mă ierţi, Sfinte! Am greşit!

Apoi i-am făcut trei metanii şi, căzând la picioarele lui, îl rugam plângând să mă ierte”.

În timp ce Bătrânul Visarion îmi povestea acestea, a început să plângă. După puţin s-a oprit din plâns şi a continuat:

„Atunci l-am auzit, părinte, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunându-mi cu un glas dulce şi liniştit:

– Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzeşte de atâţia ani de tâlhari şi de atâtea alte rele în această pustietate?

Bătrânul Visarion iarăşi a început să plângă de emoţie şi de evlavie faţă de Sfântul Ioan.

– Sfinte Ioane, i-am spus atunci, te rog să mă ierţi! Nu o să mai fac.

– Du-te şi aprinde candela la icoana mea şi să propovăduiești şi altora că icoanele fac minuni, deoarece şi aici sunt mulţi care au început să spună că icoanele nu fac minuni.

Acestea mi le-a spus Sfântul şi îndată s-a făcut nevăzut. După aceea am mers în biserică şi – o, minune! – am văzut că toţi banii se aflau în acelaşi loc ca şi mai înainte, adică înaintea icoanei Sfântului. Cine poate şti ce frică atras acel hoţ de a adus banii înapoi în aceeaşi noapte şi i-a pus înaintea icoanei.

Apoi l-am întrebat:

– Cum era îmbrăcat Sfântul?

– Iată, aşa cum îl vezi în icoană. Era îmbrăcat într-o piele de oaie. Dar un om aşa de înalt nu am mai văzut în viaţa mea! Ce să-ţi spun! Un bărbat uriaş, un gigant.

– Te cred că aşa era, i-am spus eu, deoarece şi Hristos ne spune în Evanghelie că între cei născuţi din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7, 28) , deşi aceste cuvinte se referă în primul rând la mulţimea virtuţilor sale şi la marea lui sfinţenie. Cred însă ca înţelesul acestor cuvinte trebuie legat şi de faptul că Sfântul era un om mare la trup, pentru că cuvintele Domnului cuprind ambele sensuri.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 97-100)

De la același autor

Ultimele din categorie