Sfântul Antonie şi sociabilitatea

Este numit Părintele Monahilor, iar învăţătura lui despre Monahi reprezintă o expresie a predicii despre desăvârşire a Evangheliei.

– Sfântul Antonie, a răspuns teologul, a avut 20.000 de ucenici, a vindecat pe bolnavii care veneau la el şi a coborât la Alexandria ca să ajute Biserica prigonită de păgâni şi primejduită de erezii. Aceste lucruri înseamnă o receptivitate faţă de aproapele şi confirmă spiritul social al acestui Mare Părinte al Monahismului nostru.

– Nu pun la îndoială istoricitatea activităţii expuse a Sfântului Antonie, a zis monahul Hrisostom, dar concluzia Dv. poate fi considerată ca arbitrară şi poate să creeze confuzie cu privire la intenţiile dascălilor Monahismului, întrucât nu se face clarificarea indispensabilă: a) Că la început s-a nevoit singur timp de aproape douăzeci de ani. b) Că pe ucenici i-a dobândit după acest interval graţie marii lui faime, c) Că s-a dus la Alexandria întâia oară la 60 de ani, aprins de dorinţa de a da mărturie pentru Hristos, în timpul persecuţiei împăratului Maximian, dar n-a izbutit altceva decât să încurajeze pe alţi creştini la martiriu, d) Că a coborât din nou la Alexandria, în vârstă de aproape 80 de ani, la rugămintea Episcopilor Ortodocşi ca să sprijine pe creştinii ameninţaţi de erezia ariană, e) Că, în afară de cazurile amintite mai sus, Sfântul n-a ieşit niciodată în lume, ci a rămas până la sfârşit pe muntele numit cu numele său. Toate acestea arată că Pustia a constituit pentru marele Ascet cadrul lui natural. Foarte caracteristic e faptul următor: Chemat de un guvernator ca să-l viziteze pentru folos, Sfântul l-a întrebat pe ucenicul lui, Pavel cel Simplu, ce să facă? Acela i-a răspuns: „dacă te vei supune guvernatorului, vei fi numai Antonie. Dar dacă vei rămâne în munte, vei fi avva Antonie”. Şi Sfântul l-a ascultat pe ucenicul lui. După toate acestea, unde vedeţi o sociabilitate, în sensul unui contact cu lumea? Şi dacă, dată fiind personalitatea lui excepţională, Marele Antonie nu poate constitui un exemplu, rămâne învăţătura lui către Monahi, cărora le recomandă să se întoarcă cât mai repede cu putinţă din Alexandria, unde coborau pentru vânzarea lucrului lor de mână şi cumpărarea celor necesare lor. Faptul că aduce pentru monah exemplul peştelui, care nu poate trăi în afara mării, arată cât de mortală considera el petrecerea Monahului în lume.

– Viaţa Marelui Antonie, să-mi permiteţi să intervin, am zis, e propusă spre imitare. Orice act al lui are o mare însemnătate pentru Biserică. Tânăr, bogat, credincios şi inteligent, el se gândeşte la viitorul lui. Îl vrea nu unul obişnuit şi pedestru. Însetează după o viaţă mare, înaltă, adevărată. Hristos îi dă soluţia: „– Vrei să fii desăvârşit?” „– Vreau Doamne, dar cum”? „– Mergi vinde-ţi averile tale, dă-le milostenie la săraci şi urmează drumul meu”. (Mt. 19, 21)

Drumul l-a învăţat din Evanghelie. Sărăcie, feciorie, ascultare de voia lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere are o mare importanţă modul în care el a interpretat Evanghelia prin viaţa lui. Vinde într-adevăr toate averile lui şi le împarte celor nevoiaşi. Se închide în casa lui şi se nevoieşte prin posturi şi rugăciuni. Dar contactul lui cu rude şi prieteni nu favorizează lucrarea ascezei. Atunci se îndepărtează şi mai mult, locuind în morminte. Dar şi acolo ajungea zgomotul lumii. Caută o linişte absolută, neîntreruptă de grijile omeneşti. De aceea, dorind cele mai desăvârşite, s-a urcat în munte, în Pustia cea mai adâncă. Aici vedem o experienţă personală autentică, care priveşte liniştea (isihia) ca o premiză a vieţii Monahale. Şi fapt mult mai adânc şi mai important: Calea Marelui Antonie o justifică Dumnezeu...

Şi astfel Antonie cel Mare devine începutul dezvoltării vieţii Monahale. Este numit Părintele Monahilor, iar învăţătura lui despre Monahi reprezintă o expresie a predicii despre desăvârşire a Evangheliei. Viaţa lui, pe care a scris-o Sf. Atanasie cel Mare, ne informează despre faptele lui minunate, despre activitatea lui pentru Biserică şi despre miile de admiratori şi ucenici ai lui. Dumnezeiescul Antonie a trasat o linie luminoasă în Biserică; linia virtuţii exercitată în Pustie. A descoperit o nouă metodă pe care a opus-o metodelor puterilor întunericului. Din moment ce devine cauză de stricăciune, lumea trebuie părăsită. Eşti neputincios şi în primejdie să te îneci? Refugiază-te la liman. Dar, îndeosebi, asceza reprezintă o condiţie a combaterii demonilor şi a mântuirii sufletului. După Antonie cel Mare, Monahul rupe orice relaţie cu lumea şi cu cele ale lumii. Liber de toate, se luptă împotriva patimilor lui prin rugăciuni, privegheri, postiri şi muncă. Trebuie să ţină poruncile lui Hristos. În mintea Sfântului Antonie există ideea desăvârşirii, care se leagă cu anahoreza (retragerea)... Acestea am avut de spus cu privire la primul mare Părinte al Monahismului, a cărui vieţuire şi învăţătură le-a confirmat Biserica în cursul veacurilor.

– Cele ce aţi spus, părinte, sunt de mult folos pentru discuţia noastră, a zis teologul. Dar aş vrea să insist puţin asupra temei sociabilităţii. Sociabilitate se poate numi şi convieţuirea la un loc a douăzeci de mii de monahi, aşa încât argumentul părintelui Hrisostom, că sociabilitatea este ruptă în mod necesar, nu stă în picioare. Şi, prin urmare, atunci când un atât de mare număr de oameni se adună laolaltă, se formează o întreagă Biserică, în cercul căreia negreşit se va predica facerea de bine, lucru care aminteşte de primele comunităţi creştine.

– În acest punct, a observat monahul Hrisostom, are loc o răstălmăcire a termenului „sociabilitate”. De la bun început am formulat punctul de vedere că, îndepărtându-se de societatea lumească, Monahul se retrage automat şi din viaţa socială. Dacă totuşi noile condiţii de viaţă îl duc în sânul unei frăţii monahale, aceasta nu înseamnă că se răstoarnă bazele pe care se întemeiază Monahismul, fiindcă în cercul frăţiei se păstrează lipsa de griji şi tăcerea cuvenită, şi întreg sistemul vieţii conduce spre ţinta scopurilor Monahale. Auzind de douăzeci de mii de ucenici ai Sfântului, credeţi că e vorba de o mulţime ca o turmă, condusă de acest Sfânt, în timp ce în realitate erau Frăţii Monastice, Isihaşti, Chilioţi şi Pustnici, care trăiau într-un mod ce provoacă astăzi admiraţie, prin ordinea lor exemplară, tăcerea şi reculegerea în ei înşişi. Ca să înţelegeţi care era duhul Părinţilor, e suficient să citez uimirea pe care a provocat-o unicului istoric martor ocular al Monahismului Răsăritean, de la începutul secolului al V-lea, episcopul Palladie al Elenupolei, care scrie extrem de caracteristic despre Schitul Tebaidei, locuit de o mare mulţime de Monahi, că „respira o melancolie de moarte” pentru liniştea foarte adâncă care domnea acolo...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 50-53)

De la același autor

Ultimele din categorie