În Protoevanghelia lui Iacov se spune că Preasfânta trăia într-un loc sfânt, într-un loc separat în casa ei, ca să nu trăiască precum ceilalți[1]. În continuare a trăit în Sfânta Sfintelor și apoi a devenit ea însăși Sfântă a Sfintelor pentru Hristos. Monahul, fugind de lume, intră în mănăstire, unde viața lui devine o picurare zilnică. Așa cum ceara picură în fața icoanei, tot așa și viața monahului este o picurare a existenței lui înaintea Dumnezeului celui viu Care vede toate. Fuge monahul de lume, fiindcă nu poate să aibă sentimente și trăiri comune, locuri comune și moduri comune de viață cu oamenii. Fuge de părinții lui, de prietenul pe care l-a iubit, de toate acelea care i-au umplut sufletul. Trebuie să se separe de obiceiul celor comune și de al locului, ca să poată ajunge într-un loc care aparține exclusiv lui Dumnezeu.

Fuga nu este numai ceea ce face chinoviatul plecând din mănăstirea sa la o chilie sau la o peșteră. Fugă este și faptul de a fugi de lume și a mă duce la mănăstire. Să mă despart de lume și de acum înainte să aparțin în mod exclusiv lui Dumnezeu și într-un loc exclusiv al lui Dumnezeu. Dacă se interzice ca mănăstirile și sălașurile monahale, aceste obiecte neînsuflețite și zidite, să fie date comunei folosințe, să se vândă adică și să devină școli, orfelinate sau orice altceva[2], acest lucru e valabil cu atât mai mult pentru noi, care suntem chipuri ale lui Dumnezeu.

Așadar, fug de lume și urmez petrecerea monahală care ascunde tainele lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Însuși. Vălul care acoperă tainele acestei petreceri se numește isihie (liniște). Există isihie exterioară și interioară, isihie a gândurilor și a inimii. Isihia, ascunzând însăși ființa petrecerii monahale, ascunde și întregul nostru ipostas, ceva ce este al nostru, devine un element al existenței noastre, care nu se poate lua de la noi. Un semn exterior mai adânc al ei este lipsa de griji, neîmprăștierea. Părinții Bisericii spun limpede că pricinile generatoare ale celor mai multe patimi interioare ale omului sunt cele ce țin de viață, adică toate acele lucruri care se întâmplă în viața noastră și cuprind traiul omenesc, toate cele pe care le aflu, le văd și de care mă interesez. Acestea ascund un ac veninos care seamănă cu o săgeată și se numește grijă și Îl ucide[3] pe Dumnezeu. Înălțarea gândului, dar și alte patimi mai înfricoșătoare pe care se poate să le avem înlăuntrul nostru sunt clocite și cultivate în noi sau reactivate de la grijile vieții. Ba încă și cea dintâi cădere a omului provenea de la ceva care privea traiul, de la o ființă a firii care era drag lui Adam și Evei, șarpele, care era cel mai isteț dintre animalele Raiului. Totuși a aruncat-o pe Eva în grijă și imediat aceasta s-a scindat în două și s-a împărțit, în timp ce mai înainte era liniștită și curată. Eva a devenit o rană când șarpele i-a strecurat gândul de a deveni dumnezeu. Această experiență, preocupare, care a intrat în noi de la acul acelei ființe pământești există până astăzi. Chiar și cei ce nu cred în Dumnezeu încearcă să-și înalțe ego-ul până la a deveni dumnezeu. Suferim și ne întrebăm cum să devenim dumnezei.

Lipsa de griji este, așadar, o caracteristică a acoperirii, a ascunzișului lui Dumnezeu. Părăsind noi, monahii, lumea și intrând într-o nouă petrecere – viața monahală este comunitate și nu singurătate, iar pustnicii care rămân deosebi în peșteri, în stânci, în crăpăturile pământului sunt și ei membri ai aceleiași comunități, care le dă dreptul de a lupta în spațiul propriei lor cercetări, acolo unde pot cerceta pe Dumnezeu și unde pot fi cercetați de El – ne limităm ego-ul, așa cum l-au limitat Hristos și Preasfânta. Preasfânta s-a limitat în pântecele Anei, în continuare în Sfânta Sfintelor și în final, în mormânt, din care a ieșit, fiind înălțată. Hristos prin întruparea Lui S-a limitat pe Sine în pântecele Născătoarei de Dumnezeu și după aceea în mormânt și acum, datorită firii Lui omenești, se află într-un oarecare fel limitat la dreapta Tatălui. La fel și noi suntem limitați într-un loc, într-o petrecere, într-o comuniune de oameni, de îngeri și sfinți. Frații noștri sunt îngerii vii. Nu poate sfințenia mea să fie independentă de sfințenia ta. Nu mă pot sfinți fără tine, după cum nici tu fără mine. Comuniunea pe care o creăm este propria noastră naștere în petrecerea lui Dumnezeu, mutarea noastră din lumea aceasta în altă lume. Noi așteptăm ceruri noi și pământ nou, pe care nu le pot preînchipui aceste ceruri zidite – acestea vor fi distruse și vor fi schimbate[4] - ci le preînchipuie petrecerea monahicească și toate cele pe care le facem și le avem și le-am înțeles în petrecerea monahicească.