„Din prima zi când am venit în mănăstire, am avut ispite și necazuri... Dar n-ai ce-i face. Trebuie să faci ascultare până la capăt, că ascultarea e mama tuturor bunătăților. Și dacă o faci cu dragoste, nu se mai cheamă ascultare. Știți cum se cheamă? Liturghie!”. Nu sunt cuvinte scrise în vreun Pateric îngălbenit de vremuri, nici însemnări despre nevoințele monahilor de altădată. Sunt vorbele unui om pe care l-am găsit, într-o dimineață de mai, în mijlocul a trei sute de oi, la stâna Mănăstirii Secu. Un om care, de aproape 40 de ani, se roagă cu timp și fără de timp printre brazi și stejari, dar și printre morminte. Pentru că are, în paralel, două ascultări pe care le împlinește cu aceeași grijă: e baciul și groparul mănăstirii.

L-am găsit pe Părintele Vichentie exact acolo unde trebuia să-l găsim: în mijlocul turmei. Are aproape 68 de ani, fața brăzdată de vânt și de soare și mâinile ușor tremurânde. Seamănă izbitor cu părintele Proclu Nicău, parcă ar fi frați gemeni. La prima vedere, îți poți imagina că omul acesta a trăit dintotdeauna între păduri și turme, că lumea lui se oprește la gardul stânii. Dar, de fapt, te înșeli complet.

Școala ascultării

Părintele Vichentie a venit la mănăstire din Tudora, județul Botoșani. La Sihăstria a intrat într-o școală a ascultării din care au ieșit, de-a lungul timpului, monahi de o măsură duhovnicească și o smerenie rare. Mulți dintre ei au rămas astăzi, pentru noi, doar o amintire și o cruce în cimitirul mănăstirii, dar nevoința lor e cunoscută de Dumnezeu și numele lor e scris în Cartea Vieții. Din aceeași școală vine și părintele Vichentie, iar cuvântul acesta – ascultare – își face loc mereu printre vorbele lui, ca un fir roșu care l-a purtat prin toată viața monahală. Treptat, ascultarea lui s-a legat tot mai mult de oi și de stâna mănăstirii. Patru decenii. Aproape o viață de om.

Îi stau alături câteva ore bune și încerc să înțeleg cum arată o zi din viața lui. Nu reușesc pe deplin – pentru că o zi din viața părintelui Vichentie nu încape într-o vizită de câteva ore, la fel cum nu poți înțelege marea sau muntele dintr-o simplă fotografie.

Înconjurat de părintele Pantelimon – ajutorul lui de nădejde, venit tocmai ca să nu fie aici singur –, de Gheorghe, cel care merge cu oile prin pădure și prin unghere, și de patru câini – trei dulăi mari de pază și unul mic, de rasă, dresat să întoarcă turma –, părintele Vichentie are în grijă aproape 300 de oi. El rămâne „la odaie”, cum îi place să spună. Nu mai urcă zilnic cu turma pentru că anii își cer, încet-încet, dreptul, iar dealul, acum, îl obosește.

Îmi spune că, de obicei, o zi la stână începe la ora 5.00. Dar „iarna, când încep fătările încă din noiembrie, sau vara, când oile sunt sus pe munte, ziua începe la 4.00 sau chiar 3.30”. Iar asta se întâmplă, uneori, după nopți în care adoarme mult dincolo de miezul nopții, „mai ales când lemnele sunt ude și focul nu vrea să prindă în sobă”. Fiindcă nu are cum să ajungă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, și-a luat un aparat de radio mic, prin care ascultă slujbele de pe Trinitas și cuvintele realizatorilor de la Iași și București: „...frumoase cuvinte, dar oleacă prea mari pentru Vichentie, păcătosul!”.

„Am dormit câteva nopți în sicriu, ca să mă obișnuiesc cu el”

Pe lângă cele patru decenii petrecute la stână, părintele Vichentie e și groparul mănăstirii. A săpat peste 50 de gropi, la Secu și la Sihăstria, și chiar a citit Psaltirea la căpătâiul a doi ierarhi adormiți – Mitropolitul Antonie Plămădeală și Înaltpreasfințitul Adrian Hriţcu, fost Arhiepiscop al românilor ortodocşi din Franţa şi Europa Occidentală. Iar pentru ca frica firească de moarte să nu-l mai stăpânească, a făcut, la un moment dat, un gest la care puțini s-ar încumeta: „Am dormit câteva nopți în sicriu, ca să mă obișnuiesc cu el. Te cuprinde o sfială, e adevărat... dar, până la urmă, orice ar face omul și orice bogății ar avea, tot moare. Cu toții plecăm din lumea asta. Dar știți ceva? Știți care-i bogăția mea, care-i nădejdea mea? Că Dumnezeu n-a murit niciodată! Și mie de asta nu mi-e frică”.

Și se așterne liniștea după ce spune asta pentru că, în realitate, nici eu nu prea știam ce să adaug. Realizez, în schimb, în acele câteva secunde, câtă energie consumăm noi, ceilalți, fugind de gândul morții și al veșniciei. Ne înconjurăm de ecrane aprinse zi și noapte, de zgomot continuu și de un program supraîncărcat, doar ca să nu rămânem niciodată singuri cu propria conștiință. Omul din fața mea, însă, a tranșat de mult această dilemă. Și azi nu-i mai este teamă.

Pustnicul desculț din zăpadă

Printre văile adânci ale Neamțului și prin pădurile de pe lângă Braniște, părintele Vichentie a întâlnit de-a lungul anilor câțiva pustnici. Nu mulți – pustnicii adevărați sunt rari și se feresc de oameni. Dar unul îi rămâne în minte cu fidelitatea unei fotografii: un frate din zona Bacău-Focșani, pe care pădurarul l-a găsit odată noaptea, mergând desculț prin zăpadă, ducând în spate o cruce de lemn de 6-7 kilograme, cu Rugăciunea lui Iisus pe buze. Mersul lui era un canon asumat pentru o întâmplare grea din trecut, petrecută fără voia sa, iar acesta era canonul pe care și-l asumase. „Și era sănătos, bre!”, îmi spune cu admirație, ca și cum ar vorbi despre reușita unui sportiv de performanță. Și-mi vine în minte, ascultându-l, cuvântul Sfântului Cuvios Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care spunea că întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și al unui spor duhovnicesc. Nu știu dacă Părintele Vichentie l-a citit pe Sfântul Sofronie de la Essex. Dar întâlnirile lui de-a lungul anilor – cu pustnicii din pădure, ori cu pelerinii de la Sfântul Mormânt – l-au condus spre aceeași concluzie și același spor, cu aceeași certitudine.

Pe cămilă, noaptea, spre locul unde s-a dat Legea

Da. A fost în Țara Sfântă, a urcat Muntele Sinai pe cămilă, a lucrat la Schitul Prodromu de la Athos, s-a închinat la Sfântul Brâu în Grecia și a ajuns până în pustiul Egiptului, la Sfântul Pavel Tebeul. „Cămila se pune în genunchi, te urci și beduinul o lasă să meargă. Știe singură drumul. Sus, urci scările până unde s-au dat Tablele Legii. Acolo s-a făcut Sfânta Liturghie și m-am și împărtășit. Doamne, ce bucurie mare a fost atunci!”. Vorbește despre toate aceste pelerinaje și experiențe de parcă s-ar fi întors adineauri dintr-o plimbare până la mănăstire ori până-n satul vecin.

La Sfântul Pavel Tebeul, în Egipt, urcând cele peste o mie de trepte de piatră până la chilia Sfântului Antonie cel Mare, părintele Vichentie nu s-a rugat doar pentru sine. A dus acolo, în inima pustiului, pomelnicele mănăstirii sale și grijile întregii țări. „Îți dai seama ce fericire ai, când te rogi acolo?”, mă întreabă, iar în ochi îi apare o strălucire pe care nici anii, nici greutățile n-au reușit să i-o răpească.

Cincisprezece ani, la început de drum monahal, nu a părăsit mănăstirea nici măcar o dată – fără pelerinaje, fără vizite măcar în apropiere, la Sfânta Parascheva sau la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. „Atunci eram începător”, ridică din umeri, de parcă 15 ani de stat într-un singur loc ar fi un detaliu minor. Însă la toamnă, are deja planul făcut: vrea să se întoarcă pe Muntele Athos: „Dacă mai pot picioarele, mă duc. Că acolo e Grădina Maicii Domnului, știți?... Acolo nu te mai doare nimic, te simți de parcă n-ai mai fi pe pământ. Iar Maica Domnului... ea nu lasă pe nimeni care-i bate la poartă”.

„Trupului îi dai să mănânce, dar dacă n-ai rugăciune, sufletul moare de foame”

Din Ierusalim aduce de fiecare dată multe lumânări pe care le arde permanent, pentru vii și pentru adormiți, când îi pomenește în rugăciunile sale. Până de curând, lista de adormiți începea cu fostul său duhovnic său, Părintele Cleopa Ilie – trecut acum în rândul sfinților. „Acum îi spunem Sfântul Părinte Cleopa. Și el, săracul, a stat zece ani la oi... dar el era mai vrednic, nu așa ca mine...”. Pentru el, esența vieții monahale se reduce la câteva repere clare, pe care le expune cu forța unui manifest: „călugării au rolul de a pregăti poporul pentru a doua venire a lui Hristos. Liniștea nu o găsești în exterior, liniștea o faci în sufletul tău prin rugăciune. Trupului îi dai să mănânce, dar dacă n-ai rugăciune, sufletul moare de foame. Iar în biserică e plinătatea Duhului Sfânt. Acolo e Sfânta Împărtășanie care nu se termină niciodată”. Și așa, în mai puțin de un minut, părintele Vichentie a rezumat ceea ce alții încearcă să explice în sute de pagini. În timp ce noi căutăm răspunsuri în cărți groase, podcasturi ori filozofii complicate, ciobanul din Braniște le are pe toate așezate simplu, la locul lor. Iar când te uiți la el, îți dai seama că liniștea pe care o căutăm cu toții nu e vreo ecuație dificilă, ci e starea unui om care s-a împăcat cu Dumnezeu, cu moartea, și cu el însuși.

L-am întrebat și dacă a cârtit vreodată pentru faptul că se află într-o ascultare atât de anevoioasă. „Nu. Eu am cârtit doar pentru că suntem puțini și e mult de lucru, dar că sunt eu la oi nu cârtesc.” M-am gândit atunci cât de departe suntem noi, oamenii orașelor, căutători ai confortului, de o asemenea viziune. Apoi, mi-am adus aminte de ce spunea un alt monah, pe drumul de la Secu până la stână: „mie nu-mi place la stână, să mă omori”. „Dar cu ce vă ocupați, părinte?”, am întrebat. „Construcțiile. Asta-i meseria mea. Car la betoane toată ziua, dar la stână nu-i de mine.” Așadar, fiecare meserie sau ascultare, fie ea cât de grea, devine, dacă nu ușoară, măcar realizabilă, cu condiția să-ți placă ceea ce faci.

Spre final, l-am întrebat ce se va alege de oi atunci când Domnul va rândui să plece din această lume. Și mi-a răspuns scurt, cu o seninătate absolută: „Nu poartă Hristos de grijă? Aduce Domnul pe altul, n-aveți grijă!”. Apoi a trecut mai departe, ca și cum întrebarea ar fi fost de la sine înțeleasă. Și, de fapt, așa și era. Pentru părintele Vichentie, oamenii sunt doar trecători pe aici, iar sarcinile se schimbă de la o generație la alta. Rămâne doar Dumnezeu – purtătorul de grijă al tuturor, neschimbat și mereu veghetor.

Părăsim stâna de la Braniște în culorile calde ale amurgului. Oile se întorc de prin pădure, cu tălăngile sunând înfundat. Părintele Vichentie le iese în întâmpinare, cu un băț în mână și cu cățelul mic alergând în jurul lui. Rămâne la locul lui de pază, bucurându-se pur și simplu că a mai trecut o zi, din mila lui Dumnezeu. 

În mijlocul zgomotului și al neliniștii noastre de zi cu zi, părintele Vichentie e un om-manifest. Trăiește după un alt ritm, cu o bucurie „cizelată” în zeci de ani de rugăciune, ascultare și muncă. Trecând înapoi prin pădurea bătrână de stejari, dar și câteva zile după aceea, am purtat cu mine vorbele lui: „Omul moare, dar Dumnezeu n-a murit niciodată”. Un rezumat desăvârșit al credinței sale. Ba nu – al întregii lui vieți, pentru că la părintele Vichentie, vorba și trăirea sunt una și aceeași.

Părintele Vichentie n-are nimic din ce avem noi – nu are cont pe Instagram și nici pe TikTok, nu are program și nu are nici weekend. Are, în schimb, ceva ce noi căutăm de-o viață și nu găsim niciodată de-a binelea: pace și liniște. Noi ne întoarcem la program, la termene, la liste de sarcini. El rămâne acolo, cu un singur rost și o singură grijă: să ducă ziua până la capăt în ascultare, așa cum a dus-o și pe cea de ieri, și pe cea de acum patruzeci de ani. Și... poate că exact asta înseamnă, până la urmă, sfințenia: să faci lucrurile simple cu o dragoste atât de mare, până când ele încetează să mai fie simple și devin, fără să-ți dai seama, rugăciune neîncetată. 

Poate că sfinții mari, cei din calendare și din icoane, sunt doar „vârful vizibil” al unei lumi mult mai mari – o lume plină de oameni ai lui Dumnezeu, asemenea părintelui Vichentie de la Secu, neștiuți sau nebăgați în seamă, dar care își poartă crucea ascultării de zi cu zi. O lume de „măturători prin Rai”, cum spunea părintele Sever Negrescu. Iar eu cred că am avut binecuvântarea să stau, pentru câteva ore, de vorbă cu unul dintre ei – încă din timpul vieții sale pământești.

***

Dar povestea nu se oprește aici. În curând vom publica și reportajul video, ca să-l puteți vedea și asculta pe părintele Vichentie exact așa cum l-am descoperit noi: simplu, senin și plin de bucurie. Rămâneți aproape!