Părintele Petroniu de la Prodromu - pustnicul din obște

Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale monahale. Încer­când să schițez portretul sau icoana dânsului, aș reține ca o primă trăsătură caracteristică rigoarea niciodată ezitantă sau împuţinată cu care şi-a împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care se întipărise şi pe chipul său, desenat de linii aspre şi adânci, dar şi în general în felul său de a fi, de a merge, de a vorbi, de a zâmbi, etc.

Prezent în viaţa Bisericii româneşti, încă din perioada in­terbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele Petroniu îşi leagă vieţuirea monahală de Mănăstirile Antim, Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii treizeci şi trei de ani ca vieţuitor şi stareţ al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l caracterizeze cineva în puţine cuvinte. Imaginea pe care i-o păstrez este aceea a unei personalităţi bisericeşti şi monahale puternice şi bine conturate, dar ascunsă, necunoscută îndeajuns, din pricina discreţiei şi a smereniei sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obşte zeci de ani. Vorbea puţin cu oamenii, cum avea să-mi mărturiseas­că părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puţin printre oameni şi numai atunci când programul mănăsti­resc o cerea: la biserică şi la trapeză, la cancelarie. În rest fie se retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pustnic, deşi a trăit în obşte. A fost un pustnic în obşte.

Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale monahale. Încer­când să schițez portretul sau icoana dânsului, aș reține ca o primă trăsătură caracteristică rigoarea niciodată ezitantă sau împuţinată cu care şi-a împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care se întipărise şi pe chipul său, desenat de linii aspre şi adânci, dar şi în general în felul său de a fi, de a merge, de a vorbi, de a zâmbi, etc. Spre apusul vieţii acesteia pământeşti ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în timpul slujbelor de noapte, şi-l poate aminti în această postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru uşor de presupus, că toată viaţa a făcut metanii, începând cu câteva mii pe zi, când era tânăr, şi sfârşind cu cel puţin cincizeci pe zi la bătrâneţe. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalţi fraţi sau cu închinătorii, treburile în grădina şi gospodă­ria Schitului, etc. Această rigoare personală se impunea cu asprime şi în jurul dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraţilor care vieţuiesc în Prodromu, dar şi din cuvintele sale adresate monahilor mănăstirii pe care a stărețit-o atâta timp - mai ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăşi lua­se chipul său în toate. Nevoinţe la slujbe, stăruinţe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumeşti, refuzul oricărei forme de confort şi de relaxare. Peste toate o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la tra­peză, la veşmintele de slujbă, etc. Va fi fost o pricină obiectivă şi puținătatea mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc, dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citeşte în această imagine a Schitului chipul monahismului românesc aşa cum l-a ințeles si l-a dorit dânsul: smerit la față, dar închegat si robust în duh.

(Părintele Petroniu de la Prodromu. Ediție îngrijită de Preot Constantin Coman și Costion Nicolescu, Editura Bizantină, pp. 22-24)

Mănăstiri: Schitul Prodromu

De la același autor

Ultimele din categorie