Cum reuşea Părintele Porfirie (n.r. ‒ canonizat acum, așadar Sfântul Porfirie) să gestioneze asemenea percepţii? În ce măsură tolera, îndrepta, sau îngăduia asemenea lucruri? Nu pot să ştiu eu acest lucru. Cred, însă, că Părintele Porfirie nu punea atât de mult preţ pe sănătate. Preţuia, însă, mult mai mult, dragostea. Acesta era mesajul său: vindecările erau doar un mijloc, nu un scop în viaţa omului. El însuşi a rămas nevindecat, asemeni Apostolului Pavel care nu a fost uşurat de boala sa, şi asemenea lui Moise, nu a ajuns în Pământul Făgăduinţei, deşi amândoi au prorocit! Sunt sfinţi care se găsesc la apogeul legăturii lor cu Dumnezeu, cărora le este de ajuns dragostea celui iubit, fără să aştepte vreo binefacere din partea Lui. Întâlnim în viaţa Părintelui Porfirie un element care denotă o uşoară contradicţie: se ruga pentru problemele curente ale miilor de oameni, şi, cu toate acestea, considera că îi forţăm mâna Lui Dumnezeu atunci când Îi cerem să ne uşureze de greutăţile care au venit asupra noastră! Spunea: „Cel mai bine este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm ca să ne facem bine, ci să ne facem buni”[i].

Ceea ce pot eu înţelege este faptul că Gheronda Porfirie nu ignora problemele omeneşti, nu fiindcă înţelegea rezolvarea lor ca autoapreciere sau ca „validare religioasă”, ci fiindcă înţelegea pericolul ca omul care ar fi fost imobilizat (la pat) din cauza suferinţei să sufere psihic mai apoi. Însă, vizavi de această problemă, părerea sa era, aşa cum am spus şi mai sus, „să nu ne rugăm ca să ne facem bine, ci să ne facem buni”. Este un punct de vedere care poate fi considerat extrem, de parcă uităm amănuntul că însuşi Apostolul Pavel a cerut de la Dumnezeu de trei ori să fie vindecat. În mod evident, ceea ce a vrut să spună Gheronda prin această expresie dragă lui a fost să aşeze în mod corect centrul de greutate în sistemul de valori al creştinului. Fiindcă problema nu stă în faptul că viaţa omului este alcătuită din diferite bunuri şi diferite elemente, ci în ce anume constă cu adevărat centrul de greutate al ei! Am impresia că absolutizarea sănătăţii şi a bunurilor materiale creează un fel de „rai pământesc”, care trece cu vederea faptul că istoria este un război neîntrerupt între viaţă şi moarte şi că sfârşitul său se găseşte în Împărăţia eshatologică, care, însă, are drept criteriu dragostea – iar nu longevitatea ori succesul social etc. Acest bizar „anarhism ascetic” le corelează pe toate şi dă importanţă hotărâtoare orientării existenţei omeneşti. Şi astfel, precum boala nevindecată a Cuviosului Porfirie în mod normal nu devine sursă de teologie, la fel şi în mărturisirile lăudăroase care relatează vindecări, taina nu mai are însemnătate: pentru multele situaţii când credinţa înflorea fără să mai vină boala, fără să fie dusă la bun sfârşit nenaşterea de prunci ori fără să fie evitată moartea cea neaşteptată[ii].

Părintele Porfirie este numit Kavsokalivitul după locul unde a stat în Sfântul Munte (Kavsokalívia[iii]). După ascultarea pe care a avut-o în timpul vieţii, ar putea fi numit „omoniát” (de la Piaţa Omónia din centrul Atenei, acolo unde a trăit şi a slujit timp de 30 de ani), sau „attiko-kalivit” (de la Attikí, prefectura de care aparţine capitala Atena). Cu toate acestea, a rămas kavsokalivit toată viaţa, nu doar fiindcă întotdeauna şi-a exprimat dorinţa de a muri la Sfântul Munte, la locul său de metanie, ci judecând după modul său de vieţuire în lume. Cât timp a trăit, a „ars” orice fel de comoditate pe care ţi-o poate oferi locuinţa din mediul urban, orice valoare şi orice titlu care tinde să se transforme în autoapreciere. Dar chiar şi în ultimele clipe ale vieţii sale, a „îndrăznit” să „ardă” chiar şi propriul său trup: a avut grijă ca nimeni să nu ştie locul unde i se odihnesc osemintele.

„A cerut să fie înmormântat în locul unde fusese îngropat un monah care, în timpul vieţii fusese gras şi vesel tot timpul, ca să ia ceva din sfinţenia lui. După îngroparea părintelui Porfirie, a fost înmormântat exact în acelaşi loc şi părintele Nikanor. Aşadar, a fost înmormântat şi acesta tot acolo. Acum nu poţi să găseşti mormântul Părintelui Porfirie. I s-au rătăcit şi osemintele în pădurea de la Kerasiá[iv].

Mărturiile care dovedesc faptul că el a împărtăşit viziunea şi tradiţia kavsokaliviţilor, după umila mea părere, sunt două:

Pe de-o parte, propria sa mărturisire în legătură cu preocuparea că mulţime de oameni, care au propovăduit şi au tămăduit în numele Lui Hristos, vor accepta la sfârşit că nu au lucrat în numele Lui Hristos şi vor auzi acele înfricoşătoare cuvinte: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Matei 7, 23). Această preţioasă grijă loveşte în percepţia birocratică asupra Bisericii, înlătură orice exerciţiu narcisist al teologiei, loveşte în siguranţa luciferică că orice poartă supranume bisericesc constituie un fapt inevitabil plăcut Lui Dumnezeu. Dimpotrivă, toate sunt lăsate pentru Judecata din Urmă a lui Hristos. Acestei nesiguranțe evanghelice, Cuviosul Porfirie îi opunea tot ceea ce este mai evanghelic: credinţa în dragostea şi mila Lui Dumnezeu[v].

Cea de-a doua mărturie (în realitate, o manifestare a cunoaşterii conştiente a lui, la care ne-am referit mai sus) este de-a dreptul cutremurătoare și ne-a lăsat-o medicul Iórgos Papazáhos, care a trecut şi el la Domnul. O mărturie care constituie o adevărată pagină de Evanghelie şi care ar fi fost de ajuns, chiar dacă toate celelalte mărturii s-ar fi pierdut, ca să ne facă să înţelegem cât de greu este drumul care duce la sfinţenie. Este mărturia în care Gheronda descoperă faptul că marea primejdie nu este doar lipsa virtuţilor, dar şi virtuţile însele, care, într-un mod contradictoriu, se pot interpune între om şi Dumnezeu:

„Într-o seară mi-a telefonat la cabinet, exact după ce primisem vizita unor pacienţi, soţ şi soţie, care veniseră să-mi mulţumească pentru tratament. Redau exact cuvintele Bătrânului: «Gheorghe, sunt părintele. Noi amândoi o să ajungem în iad, iar acolo vom auzi: Nebune, nebune! În această noapte voi cere sufletul tău de la tine… Bunurile de care te-ai bucurat în viaţă şi cele ce-ai pregătit, ale cui vor fi?».

L-am întrerupt: «De ce anume ne-am bucurat în această viaţă, Gheronda? De vechitura de maşină, de lipsa banilor, de nopţile nedormite?». Mi-a răspuns: «Ce tot spui acolo? Nu îţi spune lumea: Ce medic bun eşti! Ne iubeşti, ai grijă de noi, nu ne cerţi? Iar tu accepţi bucuros toate laudele, le înfuleci. Ei, ai pierdut răsplata! La fel păţesc şi eu. Spune lumea că am harisme, că doar îi ating şi se vindecă, că aş fi sfânt… Şi înghit şi eu toate acestea, om fără minte ce sunt… De aceea ţi-am spus că vom merge împreună în iad!».

I-am răspuns: «Dacă e să fim împreună, mergem şi în iad!». A închis telefonul, dar nu înainte de a-mi spune: «Eu îţi vorbesc serios şi tu mereu ai chef de glume. Eu zic să ne pocăim, să ne pocăim amândoi!»[vi].

Sursa articolului: Sfântul Munte ‒ Înțelepciune ‒ Sfințenie. Pemptousia.ro

Prima parte: Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 1. Plecare sau sosire?

A doua parte: Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului – 2. Cele două iubiri