Le spunea ucenicilor:

– Trebuie să punem mare accent pe cunoaşterea de sine, luptând pentru aceasta, şi să cerem cu insistenţă în rugăciuni ca Dumnezeu să ne lumineze întunericul sufletelor şi să ne dea ajutor pentru a izgoni toată răutatea care şi-a făcut cuib în mintea şi în inima noastră. Fără cunoaşterea de sine şi lupta împotriva răului, nu este posibil nici un urcuş duhovnicesc. Să cerem lui Dumnezeu să ne ajute să descoperim şi să învingem toate cugetele viclene şi duplicitatea din noi.

Apoi, fiind întrebat cum poate omul să se silească pe sine însuşi la rugăciune, Părintele Iachint spunea:

– Într-adevăr, nimic pe lume nu are duşmani mai mari ca rugăciunea. Este absolut necesar ca fiecare creştin să caute timp de rugăciune, să-şi facă un program de rugăciune, aşa cum îşi face program pentru treburile zilnice.

Mai spunea Părintele Iachint:

– Chiar dacă simţim că rugăciunea noastră nu este fierbinte, că nu ne putem concentra, că sufletul este risipit, totuşi să ne rugăm, să ne rugăm cum putem, căci vom ajunge să ne rugăm cum trebuie. Sufletul se încălzeşte încetul cu încetul prin şederea îndelungată în faţa lui Dumnezeu, prin cugetarea permanentă la lucrarea lui Dumnezeu, la sfârşitul nostru, la minunile pe care Dumnezeu le face în fiecare clipă cu noi. Cu timpul, sufletul va căpăta deprindere, va dori rugăciunea aşa cum trupul are nevoie de aer şi de apă. Astfel, vom ajunge să zicem şi noi cu împăratul David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte pe Tine sufletul meu, Dumnezeule”.

Rugăciunea va începe să curgă cu vreme şi fără vreme, devenind ca un izvor pururea curgător, încât ne vom ruga oriunde şi în orice condiţii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 735-736)