Suferința pricinuiește la foarte mulți bătaie de cap. Nu puțini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferință. Trebuie înțeleasă situația că dacă sufletul se statornicește în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec și vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ține atât timp cât țin mândria și celelalte păcate. Cel smerit are cea mai mare mărire, în fața căruia nu poate rezista nimic, nici lucrurile, nici diavolul.

Cel mai mult iubește Dumnezeu smerenia. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înțelege a iubi pe tot omul, fără să-și pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie s-o punem în Dumnezeu. Când El ne părăsește, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni, binevoitori, iar vrăjmașul, care lucrează, întărește pe dușmani.

Psalmistul David ne arată în ce constă tăria omului prin psalmul în care zice: „Nu arcul și sabia sunt tăria și nădejdea mea, ci Tu ești Doamne” (Psalmul 43, 8). Iată cum acest rege mărturisește un adevăr, că nu în numărul supușilor și al armelor se reazemă, căci acestea pot oricând să aducă deziluzii, sunt nestatornice. Martoră ne este istoria, cu toți cei care s-au încrezut numai în forțele lor, în trufia lor, fără a ține cont de puterea lui Dumnezeu. Toți și toate s-au prăbușit, imperii sau împărați puternici, de nici urma nu li se mai găsește deslușit.

Sfânta Scriptură grăiește categoric: „Tot cel ce se înalță se va smeri, și tot cel ce se smerește se va înălța” (Luca 18, 14). Este în aceste cuvinte cuprinsă o lege adâncă. În smerenie și în răbdarea suferinței se arată minunat lucrarea lui Dumnezeu, neînțeleasă la început de mintea noastră mărginită. Celor ce primesc suferința cu răbdare și seninătate, după ce au trecut cu succes pragul încercărilor, li se fac prin acestea pricini de multe bucurii viitoare, aducând cu sine rodul necesar mântuirii.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 61-62)