Atitudini greşite faţă de Sfânta Euharistie

A te împărtăşi este un act de credinţă. Nu este vreo obligaţie civică şi nici nu ţine de drepturile omului. Generaţie după generaţie, timp de 2000 de ani, creştinii s-au împărtăşit dintr-un acelaşi potir, au sărutat icoane şi sfinte moaşte, unele având o expunere publică de secole întregi. Deşi între ei s-au aflat adesea persoane bolnave de boli transmisibile, inclusiv de lepră, nu există mărturii cum că actul împărtăşirii sau cel al cinstirii odoarelor sfinte/ sfinţite ar fi generat îmbolnăviri. Este sau nu acest eşantion de milioane şi milioane de credincioşi suficient de reprezentativ pentru a vorbi – pe limba „progresiştilor” de azi – despre el ca despre un fapt verificabil, adică ştiinţific

Din întreaga perioadă a anului liturgic, mai ales Postul Sfintelor Paşti este consacrat drept timp de pocăinţă şi de curăţire de păcate, timp de reflecţie asupra modului în care Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, ca Domn şi Mântuitor. Postul e menit să ne scoată din iureşul lumii în care adesea ne lăsăm prinşi, să ne reamintească de faptul că priorităţile vieţii noastre sunt sau ar trebui să fie cele de natură duhovnicească. Cum viaţa noastră adesea se des-centrează, postul, în general, (şi Postul Mare, în special) are menirea de a ne ajuta să ne repoziţionăm pe calea către Împărăţie, de a ne (re)orienta hristocentric.

Unul dintre principalele lucruri pe care le învăţăm în post este acela că nu putem trăi duhovniceşte dacă nu ne hrănim cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastră ca măcar atunci să ne pregătim pentru a ne cumineca din Sfântul Potir. Din păcate, unii înţeleg că doar atunci avem datoria de a ne împărtăşi. Ba chiar nici măcar în toate cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Paşti. Or, această atitudine denotă o indolenţă ce se cuvine a fi corectată de slujitorii altarelor, care nu sunt chemaţi doar la „a păzi acest Odor”, ca nu cumva să se împărtăşească cineva fără binecuvântare şi fără o pregătire adecvată. Clericii sunt rânduiţi a învăţa pe cei încredinţaţi lor spre păstorire despre datoria fiecărui credincios de a se strădui în permanenţă spre „a gusta şi vedea că bun este Domnul”.

În acelaşi timp, un alt pericol se iveşte atunci când unii se grăbesc a împlini această poruncă altfel decât în buna rânduială statornicită de Biserică. Uneori duhovnicul este nevoit să oprească de la împărtăşanie pe cei care, spre exemplu, nu vor să ierte şi să se împace cu aproapele lor. Sau, invocând faptul că le este ruşine de gura lumii, cer insistent să se împărtăşească, deşi sunt stăpâniţi de patimi pentru care ar trebui canonisiţi (adică să li se prescrie o „reţetă” de tratament duhovnicesc cu post, rugăciune, milostenie etc. – de la caz la caz – fără a primi încă Sfintele Taine). Dar nu puţini mai sunt încă şi cei care (mai ales obişnuiţi din vremurile vitrege ale dictaturii comuniste) îndrăznesc a cere să se împărtăşească imediat ce s-au spovedit, fără a participa la Sfânta Liturghie şi fără a avea vreo neputinţă care să justifice împărtăşirea în regim de urgenţă. Acest tip de împărtăşire în regim fast-food vădeşte o altă manifestare a firii noastre slăbănogite de păcat, anume insolenţa.

Astfel încât, fie că nu gustăm din Izvorul Vieţii veşnice, fie că o facem fără pregătirea adecvată, tot păgubiţi suntem. De potir nu ne putem apropia decât cu îndrăzneala cea bună şi cu evlavia cea înţeleaptă. Nici cu pretenţii, nici având cugete lumeşti. Fără a ne îndoi că ceea ce primim prin cuminecare este Trup şi Sânge dumnezeiesc. După cum ne spun rugăciunile de dinainte de împărtăşanie şi ne confirmă două milenii de creştinism, euharistia ni se dă „spre tămăduirea sufletului şi a trupului” (Rugăciunea a opta a Sfântului Ioan Gură de Aur). Linguriţa cu care preotul îi împărtăşeşte pe toţi credincioşii – aceeaşi linguriţă, nu o alta! –, este folosită mai apoi de acesta spre a consuma tot ceea ce rămâne în potir. Dacă ar exista vreun pericol de natură medicală în actul comun al împărtăşirii, primii afectaţi ar fi, aşadar, preoţii. La câte boli infecţioase au fost şi mai sunt pe lume, aceştia ar trebui să fie o specie pe cale de dispariţie – în caz că s-ar adeveri fie şi doar un procent din scenariile alarmiste ale celor care, brusc, nu mai pot dormi de grija Bisericii şi a slujitorilor ei. Aşa cum preciza într-un recent Cuvânt pastoral şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului”.

A te împărtăşi este un act de credinţă. Nu este vreo obligaţie civică şi nici nu ţine de drepturile omului. Generaţie după generaţie, timp de 2000 de ani, creştinii s-au împărtăşit dintr-un acelaşi potir, au sărutat icoane şi sfinte moaşte, unele având o expunere publică de secole întregi. Deşi între ei s-au aflat adesea persoane bolnave de boli transmisibile, inclusiv de lepră, nu există mărturii cum că actul împărtăşirii sau cel al cinstirii odoarelor sfinte/ sfinţite ar fi generat îmbolnăviri. Este sau nu acest eşantion de milioane şi milioane de credincioşi suficient de reprezentativ pentru a vorbi – pe limba „progresiştilor” de azi – despre el ca despre un fapt verificabil, adică ştiinţific? Întreb şi eu, ca un novice, chiar dacă am şi ceva studii de Politehnică şi de Filosofie înainte de Teologie. Da, trebuie respectate cu stricteţe orice măsuri profilactice, mai ales în caz de epidemii. Căci creştinii sunt nu doar mădulare ale Trupului lui Hristos, ci şi parte din comunităţile în care vieţuiesc în această lume. Apostolul Pavel îndeamnă mereu la a ne supune „înaltelor stăpâniri”: „Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (v. Romani 13, 1 şi 7). Dar asta nu trebuie să aducă atingere adevărurilor de credinţă. Nu putem ignora o realitate bimilenară, deopotrivă susţinută cu argumentele Teologiei, dar şi cu date verificabile într-un timp atât de îndelungat – anume că cele sfinte nu pot constitui sursă de îmbolnăvire pentru cei ce se apropie de ele „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

De la același autor

Ultimele din categorie