Poate un creștin, în lume fiind, să ajungă la măsura sfințeniei? Desigur, nimic nu-l împiedică. Mărturie ne sunt sinaxarele și nu numai. Dar cineva care trăiește în păcate grele poate săvârși fapte comparabile cu cele ale unui pustnic care trăiește în rugăciune și în asceză aspră? Greu de închipuit așa ceva. Și, totuși, avem cel puțin o mărturie cum că oricine, oricât de păcătos ar fi, poate să aibă lucrări care să fie la înălțimea celor săvârșite de oamenii cu viață sfântă. Cazul pe care-l voi prezenta este desprins din lucrarea lui Pavel de Monemvasia, „Istorisiri de suflet folositoare și pagini inedite din Limonariu”, publicată de Editura Sophia în 2018. Pavel este considerat „unul dintre cei mai străluciți episcopi care au păstorit cetatea Monemvasiei” (p. 5), fiind menționat în a doua jumătate a secolului al X-lea. Între cele 17 relatări ale sale, ultima este despre un anume Serghie – „demotul din Alexandria”. Cuvântul demot (dimotis) era folosit cu referință la un „om simplu, din popor, sărac și fără educație, om fără principii”. Cum reiese din povestire, sensul mai precis ar fi acela de proxenet – ca să ne raportăm la un termen din zilele noastre.

Un monah pe nume Elpidie, „muncit de diavolul akediei”, a părăsit chilia sa și s-a dus în adâncul pustiei unde „a zărit un om gol, înaintat cu vârsta”, care viețuia de 70 de ani în singurătate, fără a fi văzut chip de om. Numele acelui pustnic era Pyr. Acesta-i mărturisește lui Elpidie: „Nu cu mult timp în urmă, m-am semețit în inima mea (...) că am ajuns la o măsură înaltă și sunt mai presus decât toți ceilalți părinți care se nevoiau în pustie. (...) La rugăciunile mele stăruitoare către Dumnezeu, în cea de-a șaptea zi s-a făcut un glas către mine care mi-a spus: «Ești la aceeași măsură cu Serghei, demotul din Alexandria»” (p. 103). Crezând că este la mijloc vreo înșelare, de două ori reia această rugăciune pustnicul Pyr, însă primește același răspuns. Pe bună dreptate, am zice, se îndoia în inima sa că răspunsul ar fi unul de la Dumnezeu. Cum poate să fie un demot (un proxenet) la o aceeași măsură a faptelor bune cu aceea la care ajunsese, după ani și ani de nevoințe, un pustnic?

Pyr se decide, totuși, să meargă în Alexandria, să verifice dacă e adevărat ce-i spusese glasul din cer. Îl găsește pe Serghie „la o cârciumă, petrecându-și vremea în dezmăț și în desfătări cu desfrânatele, în timp ce unele intrau, iar altele ieșeau, și părea a fi mai-marele lor” (p. 104). Petrecând un timp alături de acest om, Pyr îndrăznește să-l roage pe Serghie să-i descopere „ce fapte bune a săvârșit”. Acesta este mirat: „Omule al lui Dumnezeu, iată că m-ai găsit la cârciumă, mâncând, bând și petrecând împreună cu desfrânatele; căci eu le sunt capul și fără voia mea nimeni nu se poate atinge de vreuna: (mușteriii) mi se adresează întâi mie, și atunci eu le dau pe cine vor; și după toate astea tu încă mai stărui, așa cum spui, să afli care e viața mea?” (p. 105). Abia după ce Pyr îi descoperă că un glas din cer l-a încredințat despre faptele sale bune, Serghie se înduplecă să-i mărturisească o întâmplare din viața sa.

La un moment dat, acest proxenet a zărit în cârciumă o „femeie foarte frumoasă la trup”, „de viță nobilă” (p. 106), al cărei soț era arestat și aruncat în închisoare și ai cărei fii fuseseră luați robi pentru o datorie de 100 de monede față de guvernatorul Alexandriei. Serghie îi propune acestei femei ce muncea cu ziua pe unde apuca să-i achite întreaga datorie, dacă ar accepta să se culce cu el. Femeia era una cu viață curată, care nu cunoscuse nici un bărbat în afară de soțul său. Biruită de deznădejde, conștientizând că nu are cum să strângă o sumă atât de mare, acceptă oferta proxenetului cu „multe lacrimi și suspine, șoptind: «Doamne, Tu știi necazul meu: iartă-mă»” (p. 107). Însă Serghie, auzind aceste cuvinte, „rănit în inimă”, s-a gândit: „Dacă așa stau lucrurile, de ce nu mă duc să-mi fac pofta cu oricare dintre cele aflate-n slujba mea, atâta timp cât fapta aceasta, nelegiuită și necurată, ce-i drept, nu se aseamănă cu aceea de a atrage un suflet neîntinat într-o astfel de destrăbălare?” (pp. 107-108). De aceea a decis să nu se mai atingă de biata femeie, dar i-a lăsat cele 100 de monede cu care să-și poată răscumpăra familia.

Mai era însă o faptă care o întrecea cu mult pe aceasta. Serghie îi mai povestește pustnicului cum guvernatorul Alexandriei, un om „nemilos, iubitor de păcate și străin de Biserică” (p. 108), care zilnic apela la prostituate, se aprinde de poftă față de „niște fecioare trebăluind” la o mănăstire. Poruncește soldaților săi să ia toată obștea - în număr de șaptezeci de călugărițe - și să le încredințeze lui Serghie, urmând ca acesta să-i trimită zilnic câte va cere, „până li se va împlini numărul” (p. 109). Frământându-se cum să facă astfel încât să nu fie părtaș la „asemenea grozăvie”, cum să găsească o cale prin care să le salveze pe maici de la „împreunarea necurată cu cârmuitorul cel nelegiuit”, rugându-se „Iubitorului de oameni Dumnezeu să-i insufle un gând”, Serghie află o soluție. Se duce la „cele mai vestite hetaire din oraș” și cheltuiește toată averea sa de atunci cu ele, pentru a le convinge să se lase tunse în monahism și să fie duse „guvernatorului aceluia nemernic”. După un timp, guvernatorul a fost mutat din Alexandria, iar Serghie a scos pe adevăratele maici din locul în care le adăpostea și le-a dus din nou în mănăstire. Numai că acele hetaire n-au mai vrut să părăsească mănăstirea, ci au rămas și ele în obște, „în pocăință neprefăcută și bineplăcând Milosârdului și Atotputernicului Dumnezeu” (p. 110).

Uimit de faptele proxenetului, Pyr recunoaște că acesta este „nu doar asemenea lui, ci chiar deasupra sa”, cu toate multele și marile sale nevoințe. Pustnicul se smerește și îi cere lui Serghie binecuvântare ca să revină în pustie, auzind de la acest mai-mare al prostituatelor următoarele: „Îți voi da binecuvântarea ca să te întorci, dar Îl iau ca martor pe Domnul nostru Iisus Hristos că, de vreme ce am fost socotit (după cum spui) la măsura ta, nu te voi lăsa (să pleci singur), ci voi veni cu tine” (p. 111). După ce și-a împărțit averea la săraci, Serghie s-a retras cu Pyr în pustie, unde a murit după trei ani de nevoințe. Iar nouă ne-a lăsat, iată, o pildă care ar trebui să ni se imprime ca o pecete pe conștiință, un puternic îndemn de a nu ne lăsa copleșiți de nimic - ci, chiar și în păcate grele fiind, de a îndrăzni să facem orice faptă bună putem. Astfel de fapte ne vor fi, apoi, călăuze bune spre limanul mântuirii.