Apostole Petru, mai-vârstnicul măriţilor apostoli, piatra credinţei şi Pavele minunate, ritorule al sfintelor biserici şi luminătorule, stând înaintea dumnezeiescului scaun, rugaţi-vă lui Hristos pentru noi (din cântările Vecerniei).

Iubiţi credincioşi,

Există în bisericile greceşti o icoană mai puţin cunoscută de noi, românii, ce are ca titlu Îmbrăţişarea Apostolilor Petru şi Pavel, înfăţişându-ni-se o imagine inedită în care cei doi sfinţi apostoli apar reprezentaţi într-o duioasă şi frăţească sărutare a păcii, cu obrajii lipiţi şi cu braţele strângându-se unul pe altul.

Îmbrăţişarea lor nu este doar expresia aceleiaşi slujiri apostolice, încheiate prin martirajul îndurat în aceiaşi zi, acelaşi an şi în aceiaşi cetate (29 iunie, 67, Roma), nici doar legitimarea iconică a zilei comune de pomenire, ci şi un minunat exemplu al împăcării şi al frăţietăţii.

La baza acestei reprezentări stă un episod petrecut în Antiohia, localitate în care cei doi au propovăduit cu râvnă apostolică.

Spunem exemplu al împăcării şi frăţietăţii pentru că ei, în slujirea lor aprinsă pentru Domnul, pentru aceeaşi cauză dumnezeiască, dar înţeleasă diferit, potrivit firii lor diferite, au avut la scurtă vreme după Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 50) o confruntare vehementă... .

Să nu ne mirăm, însă, peste măsură. După ce vom analiza datele problemei vom constata că a fost vorba de o firească manifestare umană, deodată cu adeverirea că ei, chiar dacă au trăit în sfinţenie încă pe pământ fiind, n-au încetat să fie oameni până în ultima clipă a vieţii lor.

La sfârşit vom reţine, însă, că deşi s-au înfruntat, n-au rămas neîmpăcaţi, ci au depăşit litigiul, în duh evanghelic. Iar icoana de care am vorbit mai sus reprezintă cum nu se poate mai bine acest moment, ca binecuvântat şi sfânt început al iubirii şi frăţietăţii veşnice.

Vom reţine, de asemenea, că este vorba de un exemplu grăitor pentru noi toţi, simpli credincioşi, preoţi sau ierarhi, indiferent de confesiune. Căci dincolo de inerentele, omeneştile, neplăcutele şi de multe ori inevitabilele dispute, suntem chemaţi la pace, iubire şi iertare.

Iubiţi credincioşi,

Am ales acum să vorbim despre acest episod din viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pomeniţi astăzi, pe de o parte considerând că este mai puţin cunoscut, pe de alta pentru a observa încă o dată că oamenii pot trece peste orice neînţelegere, atunci când există bună credinţă şi conştiinţă a responsabilităţii creştine.

Ce s-a întâmplat, de fapt? După Pogorârea Sfântului Duh, când a luat fiinţă Biserica, numărul creştinilor sporea cu fiecare zi, îmbrăcând haina creştină atât iudeii, adepţi ai legii mozaice, cât şi păgânii de felurite credinţe.

Unii dintre iudei priveau, însă, primirea păgânilor la creştinism cu oarecare rezervă, ba chiar cu invidie, socotind că Mesia Cel prezis de prooroci le aparţine în exclusivitate. Dar Sfinţii Apostoli, cu tact şi răbdare, au combătut această atitudine şi peste tot pe unde au propovăduit, au botezat pe toţi cei doritori, evident după cercetarea şi pregătirea duhovnicească prealabilă.

Însă, aceeaşi grupare de iudei potrivnici, părându-li-se că poarta creştinismului este prea larg deschisă pentru păgâni, le-au cerut împlinirea unei condiţii: înainte de a fi botezaţi, să fie tăiaţi împrejur (circumcişi), iar după botez să respecte întru totul şi legea mozaică, alături de normele creştine.

Această cerinţă împovărătoare, care a generat mari nemulţumiri şi dispute, s-a manifestat mai ales în Antiohia Siriei, unde predica în acest timp Sfântul Apostol Pavel, însoţit de Barnaba.

Constatând tulburarea produsă, cei doi merg la Ierusalim pentru a supune chestiunea celorlalţi Apostoli. Aşa se face că la anul 50 a fost convocat în Ierusalim sinodul cunoscut sub numele de Apostolic, prezidat de Iacov, episcopul acestei cetăţi, în fruntea celor cu greutate în cuvânt aflându-se şi Apostolul Petru, ca mai vârstnic.

Marele eveniment este relatat în Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul al XV-lea. Toţi cei prezenţi au hotărât că nu trebuie să fie pusă povară pe vieţile creştinilor proveniţi dintre păgâni, aşadar legea mozaică nu mai este obligatorie, dar că trebuie să se ferească de lucruri care contravin Sfintei Evanghelii.

S-a întocmit, astfel, o scrisoare, destinată în special comunităţii din Antiohia, dar nu numai. Iată un crâmpei din acest document: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (Fapte, XV, 28-29).

Documentul, cu caracter de lege, a fost trimis în Antiohia, încercâdu-se, astfel, a se limpezi lucrurile. Numai că la scurtă vreme s-a petrecut incidentul care va genera, de fapt, confruntarea dintre cei doi mari Apostoli.

Petru, ducându-se în Antiohia, constată că aici creştinii proveniţi dintre iudei se feresc să mănânce la mesele celor proveniţi dintre păgâni, contrar duhului frăţesc sugerat de Sinodul din Ierusalim. Dar, în locul unei atitudini ferme, prin care să pună lucrurile la punct, aşa cum ar fi trebuit să procedeze potrivit statutului său de Apostol..., Petru nu numai că a tăcut, dar lua şi el masa numai cu creştinii iudaizanţi.

Că a fost vorba de frică sau slăbiciune, ori amândouă la un loc, Dumnezeu ştie. Se poate, însă, că omul Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, mai avea unele slăbiciuni şi inconsecvenţe, cu toate că plânsese cu amar şi primise iertare, cu toate că era purtător al Sfântului Duh, din ziua Cincizecimii.

Aflând de această atitudine şovăielnică, Pavel l-a mustrat cu vehemenţă, mai ales că, la sinodul ierusalimitean chiar Petru se pronunţase împotriva discriminărilor, întrebând retoric şi mustrător pe iudeii rigorişti: „De ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii voştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?” (Fapte, XV, 10).

Că Pavel l-a înfruntat vehement putem deduce din cuvintele lui scrise galatenilor: „Iar când Chefa (Petru, n.n.) a venit în Antiohia, pe faţa i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri (păgâni, n.n.); dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (II, 11-14).

„S-au făţărnicit...”. Dură expresie! Dacă Sfântul Pavel a scris-o este de presupus că a şi utilizat-o în confruntarea respectivă. Greu cuvânt! Cum şi ce v-a fi răspuns Sfântul Apostol Petru nu ştim. Putem bănui că, fire aprinsă cum era, va fi ripostat iniţial, dar în final, în faţa evidenţei, credem că va fi plecat smerit capul, cerându-şi iertare, lăcrimând poate, aşa cum o făcuse şi după ce-L trădase pe Iisus, în curtea Arhiereului Caiafa.

Putem bănui, mai departe, că Sfântul Apostol Pavel, în duhul iertării, al înţelegerii şi reconcilierii frăţeşti, şi-a deschis larg braţele şi l-a îmbrăţişat, în faţa aceloraşi martori care asistaseră la dispută. Martori care au primit nu numai o lecţie de pedagogie misionară, întemeiată pe fermitate şi discernământ, ci şi un înduioşător exemplu de împăcare frăţească. De fapt n-a fost vorba de un litigiu alimentat de interese personale sau ambiţii, ci de o luptă pe terenul problemelor care frământau comunitatea creştină de atunci.

Astfel de „confruntări”, pe idei, principii, chestiuni care privesc obştea, sunt de dorit şi astăzi, atât pentru toţi cei chemaţi să cârmuiască, în plan bisericesc, în cel politic etc., cât şi pentru creştini, în general.

Căci spune un părinte al Bisericii, Petru Hrisologul (sec. V): „Împăcarea între fraţi este voinţa lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos; este desăvârşirea sfinţilor, regula dreptăţii, învelitoarea adevărului şi păzitoarea vieţii curate”.

Iubiţi credincioşi,

Biserică Ortodoxă, fără să facă uitată această dispută, a păstrat în conştiinţa ei, cum era şi firesc, doar imaginea cucernică a colegialităţii lor apostolice: le-a fixat zi comună de pomenire (29 iunie), multe sfinte lăcaşuri îi au ca patroni, la unele biserici, de-o parte şi de alta a intrării, le întâlnim chipurile pictate etc. Nu în ultimul rând, iată, această icoană a îmbrăţişării, mai puţin cunoscută la noi, dar frecventă în bisericile din Grecia, unele vechi de câteva secole.

S-ar putea ca nu toate imaginile să ţină cont de caracterizările păstrate în cronici. Căci se spune, bunăoară, despre Sfântul Apostol Petru (utilizăm textul unui Minei tipărit în anul 1894): „Era la chipul feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roş, cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele nalte, la vârstă om de mijloc, drept la stat, se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce veneau la pocăinţă era iertător şi lesne se schimba şi muta răspunsurile şi judecăţile cele mai dinainte...”.

Iar despre Sfântul Apostol Pavel aflăm: „Fericitul Pavel era pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu vârtutea, puţin cam scurt la trup...”.

Aşadar, chiar dacă iconografic nu se ţine întotdeauna seamă de aceste descrieri, imaginea îmbrăţişării lor este cât se poate de sugestivă şi impresionantă: o dată cu exprimarea frăţietăţii întru slujire, vedem o dumnezeiască invitaţie spre imitare, în primul rând pentru conducătorii spirituali ai confesiunilor creştine, de la care oamenii de rând aşteaptă de veacuri limpezirea „litigiilor” şi semnarea documentelor de refacere a unităţii.

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, chipuri sfinte ale frăţietăţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru unitatea credinţei noastre. Amin!