„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, ore i se arată în pilde. Dar cine se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va plânge de durere şi de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Toi astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări şi năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere şi teamă.

„Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca să audă Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine are urechi de auzit să audă”.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeverească, din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei înseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2, 4), „nevrând să piară cineva” (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar fi îndreptăţit spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător de pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate sta în lumina dreptăţii Sale.

Faptul că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi închină munca şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10, 13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
„Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor în pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare, şi pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos răspunde la imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan 16, 25).

De ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească şi înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii şi înţelegerii lor.

Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: „Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Către popor zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar ucenicilor:„ vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa dumnezeiască se vatămă şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor nu doar o calcă în picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, şi se face maidan plin de miasme şi drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.

„Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeşte la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire şi dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupră-le, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui stăpân şi să slujeşti altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui?

„Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeşte, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul Petru spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă sămânţa acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se veştejeşte” (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat... Apoi m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima” (Psalm 18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa trec aceste suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi astâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovănişuri, nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe care o singură sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inima curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru că hârtia este înafara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru că mintea se află la suprafaţa fiinţei, şi poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curată şi bună, de unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

„Cine are urechi de auzit să audă!” Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce? Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit să audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Şi strigă la copii. Şi Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: „Cine are urechi de auzit să audă!”

Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 519-528)