Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim Rusaliile sau Cincizecimea, sărbătoare creştină de mare şi mântuitoare frumuseţe, care ne aduce aminte de Pogorârea Sfântului Duh peste Apostolii Domnului. O singură sărbătoare cu trei nume! Fiecare având, cum vom vedea puţin mai încolo, explicaţia lui.

(Să ne amintim de) Patimi, Înviere şi Înălţare, pentru că numai rememorând aceste sfinte momente din lucrarea Mântuitorului înţelegem cum se cuvine condiţiile în care s-a întemeiat Biserica, maica noastră duhovnicească.

Încercăm, în cele ce urmează, să vorbim, aşadar, despre ziua de naştere a Bisericii creştine, cu emoţia şi bucuria pe care o simţim atunci când serbăm, sau pomenim ziua naşterii mamei care ne-a dat viaţă în aceastălume. Căci după cum mamele noastre ne-au născut trupeşte, aşa Maica-Biserică ne-a născut duhovniceşte, pe fiecare, prin Botez.

Sfântul Ciprian al Cartaginei († 258) mărturiseşte inspirat această filiaţie, spunând că „nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu are ca Mamă Biserica!”.

Temelia Bisericii, tainic, nevăzut, adică neştiut la început de ucenici, a pus-o Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa Sa pe Cruce, după cum mărturiseşte mai apoi Sfântul Apostol Pavel, care se adresează episcopilor din Efes şi prin ei ierarhilor şi preoţilor din toate timpurile: „Să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28).

„Câştigată”, adică dobândită, temeluită, prin Patima Sa, culminată cu moartea pe Cruce. Prevestirea Pogorârii Duhului Sfânt, care va însemna, practic, naşterea văzută a Bisericii, s-a făcut tot în vremea Patimilor.

Să ne amintim că Mântuitorul, după Cina de Taină, în cuvântarea de despărţire, la numai câteva ore înainte de a fi prins, judecat şi răstignit, le-a zis ucenicilor între altele: „Iar când va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan, 14, 26).

Trimitere care nu era posibilă fără învierea din morţi şi înălţarea Sa la ceruri. Iată, aşadar, că... Biserica s-a născut în lume în ziua Cincizecimii, pe temelia pusă prin patima şi moartea lui Hristos pe Cruce, prin lucrarea Duhului Sfânt, trimis de El după învierea şi înălţarea Sa.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm că atunci când Mântuitorul S-a înălţat la ceruri, Apostolii nu s-au întristat, n-au plâns la „despărţire”, cum omeneşte ne-am fi aşteptat, ci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 51). De ce s-au bucurat? Pentru că aveau în inimi cuvântul Domnului care le-a spus: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite” (Ioan, 16, 7).

Iar cartea Faptelor consemnează că El chiar le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui” (Fapte, 1, 4). Iar făgăduinţa, adică Pogorârea Sfântului Duh, s-a împlinit cum ştim cu toţii, în ziua Cincizecimii, semnând astfel actul de naştere al Bisericii creştine.

Că praznicul poartă numele de Pogorârea Sfântului Duh, înţelegem acum fără explicaţii suplimentare. Dar de unde vin celelalte două nume? Răspundem pe scurt: Rusalii, de la „Rosalia” romană, adică sărbătoarea trandafirilor (rosa-ae = trandafir), peste care praznicul nostru creştin s-a suprapus; Cincizecime, de la faptul că Duhul Sfânt S-a pogorât la trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, Cincizecimea creştină fiind prefigurată de Cincizecimea iudaică, care avea o dublă semnificaţie: ziua în care Moise a primit Tablele Legii şi încheierea secerişului, sărbătoarea recoltei.

Aşa se explică faptul că de ziua Cincizecimii erau adunaţi în Ierusalim „locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer: parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2, 5-11).

Toţi aceştia au fost fericiţii martori ai unui eveniment cu totul remarcabil: fiecare auzea pe Sfinţii Apostoli grăind pe limba lui! Era semnul lucrării Duhului Sfânt, pogorât în chip de limbi de foc, în urma vuietului auzit din cer, ca o suflare de vânt ce vine repede.

Atât de mare le-a fost mirarea încât pe moment au crezut că apostolii sunt beţi! De aceea, în numele lor, a luat cuvântul Sfântul Petru, care a vorbit cu atâta tărie (tăria Duhului Sfânt, atunci pogorât), încât, ne spune Cartea Sfântă, ascultătorii au fost pătrunşi la inimă şi au întrebat: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” Iar Petru a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos”.

Puterea de convingere a fost deosebită: s-au botezat pe loc „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41), cifră care pentru vremea aceea era considerabilă.

Iată, aşadar, istoria zilei de naştere a Bisericii noastre, expusă în câteva cuvinte. În amintirea „limbilor ca de foc” - forma sub care S-a pogorât Duhul Sfânt, în ziua de Rusalii se aduc la biserică şi se sfinţesc frunze de nuc, care se împart apoi credincioşilor spre a le duce pe la casele lor. Ele vor constitui prezenţe harice ale Sfântului Duh pe la casele noastre, dar şi mărturisirea că noi înşine suntem purtători ai harului. Mai mult: primind şi aşezând la loc de cinste frunzele de nuc sfinţite, ne mărturisim dragostea şi ascultarea faţă de Sfânta-Maica noastră Biserică.

Iar ascultarea se dovedeşte prin roade sau rezultate. Dar ce fel de roade aşteaptă de la noi Maica Biserică? Ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni, 5, 22- 23).

Iubiţii noştri ascultători,

Să ne întipărim bine în suflete aceste virtuţi! Să ne lăsăm pătrunşi la inimă de ele, precum odinioară fericiţii martori ai Cincizecimii. Căci numai cine se străduieşte a le avea se poate numi fiu adevărat al Maicii Biserici şi purtător al harului Duhului Sfânt care sălăşluieşte în ea. Trăirea acestor virtuţi va preschimba inimile noastre în mici biserici, după cum glăsuieşte un frumos tropar prin care ne rugăm în Canonul Sfintei Împărtăşanii: „Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge şi nu mă lepăda de la faţa Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”. Amin.