Dorul de pustie al Sfântului Neofit din Pafos

„Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge că spre Tine am ridicat sufletul meu”[2], repeta necontenit cuviosul ascet trecând pe la Sfintele Locuri: „în părțile Tiberiadei” mai întâi, până la pustia unde Domnul nostru a binecuvântat cele cinci pâini. Apoi a trecut în ținuturile Magdalei și pe Muntele Thabor. După închinarea la Preasfântul Mormânt a trecut pe la Muntele Măslinilor și pe la lavra Sfântului Sava, apoi Iordanul și părțile din jur, până la Hozeva și prin alte locuri unde, potrivit tradiției, s-au nevoit părinții isihaști din vechime. A petrecut în toată această căutare în jur de șase luni, fără să găsească liniștea dorită.

Nemaiputând rezista presiunilor interioare ale iubirii față de Hristos, Neofit, ucenicul mai nevoitor, își întoarce pașii către răsărit, spre ceea ce altădată era pământul făgăduinței, locul în care Mântuitorul lumii a lucrat iconomia întrupării.

Călătoria pe mare a fost una plină de peripeții și s-a primejduit pentru o zi și o noapte într-o furtună năprasnică: „au naufragiat atunci multe corăbii și noi am deznădăjduit de viața noastră și, drept urmare, ceream de la Dumnezeu numai și numai mântuirea sufletelor noastre.

Cu negrăite suspine din inimă, tânărul monah Neofit, rănit de dragostea dumnezeiască, a strigat din adâncul sufletului către Cel dorit, continuându-și călătoria către locurile pe unde a umblat Dumnezeu: „Spre cer ridic ochii inimii mele, către Tine, Mântuitorule, mântuiește-mă cu strălucirea Ta”[1].

„Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge că spre Tine am ridicat sufletul meu”[2], repeta necontenit cuviosul ascet trecând pe la Sfintele Locuri: „în părțile Tiberiadei” mai întâi, până la pustia unde Domnul nostru a binecuvântat cele cinci pâini. Apoi a trecut în ținuturile Magdalei și pe Muntele Thabor. După închinarea la Preasfântul Mormânt a trecut pe la Muntele Măslinilor și pe la lavra Sfântului Sava, apoi Iordanul și părțile din jur, până la Hozeva și prin alte locuri unde, potrivit tradiției, s-au nevoit părinții isihaști din vechime. A petrecut în toată această căutare în jur de șase luni, fără să găsească liniștea dorită. În acest pelerinaj plin de peripeții, ne descoperă că i s-a făcut cunoscut printr-o vedere duhovnicească, din mila lui Dumnezeu, să nu rămână în această pustie, ci să se mute în alt loc, „în care Se va pogorî Împăratul, zice, și acolo va pecetlui pâinea”.

Pământul Palestinei nearătându-se a fi un loc hotărât de Dumnezeu pentru viitorul cuviosului, s-a gândit să se întoarcă în împrejurimile Muntelui Koutsouventi, poate va găsi vreun loc de liniște undeva pe acolo.

S-a întors așadar cuviosul la prima lui mănăstire, a Sfântului Ioan Gură de Aur, și încearcă să găsească un loc pustiu, ca să se liniștească. „Fiindcă Domnul, Cel ce vede mai înainte toate, nu a binevoit acest lucru și nici conducătorii mănăstirii nu s-au învoit, m-am ridicat de acolo și am ajuns la fortăreața din Pafos, vrând să călătoresc pe mare înspre muntele Latros[3]”. Pe atunci și muntele Latros avea un loc aparte, în mod aparte pentru isihaști și toate împrejurimile Olimpului și Bythiniei, unde s-au retras mii de monahi, în special după asuprirea locurilor din Egipt și Palestina, ca urmare a extinderii stăpânirii islamice. Căci acum nu mai căuta Neofit, ascetul arătat de Dumnezeu, doar un simplu loc unde să găsească odihnă și liniște, ci un loc cu totul special, care i se va arăta lui, acolo unde „Se va pogorî Împăratul să pecetluiască pâinea”[4]. I s-a descoperit doar că exista un loc de liniște hotărât de mai înainte, mai rămânea însă descoperirea exactă a poziției. A așteptat cu neliniște aflarea viitorului său sălaș căruia să i se potrivească această cântare: „Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor, dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului”[5]  și iarăși, „aici mă voi sălășlui, că l-am ales pe el”[6].

Oricât ar fi credința de statornică, nici credinciosul cel mai întărit nu încetează să se neliniștească pentru rezultatul nădejdilor sale, și exact acest lucru a pătimit și nevoitorul nostru.

Ajungând în portul din Pafos ca să caute o corabie pentru a călători spre locul pe care îl plănuise, se întâlnește și cu ultima lui peripeție.

Pururea pomenitul nostru gheronda Iosif isihastul ne-a spus întotdeauna următorul cuvânt al experienței sale „Spre sfârșitul unei istovitoare răbdări, se face cunoscută și voia lui Dumnezeu”. Chiar la sfârșitul acestei încercări, cum vom vedea mai jos, cuviosul este călăuzit la locul pe care Dumnezeu i-l pregătise de mai înainte, mai înainte chiar de a-l chema.

Cum ne povestește și Cuviosul însuși, ajuns în fortăreața portului Pafos „fiind dus acolo de păzitorii portului, am fost aruncat în închisoare o zi și o noapte, luându-mi-se și cele două monezi pe care le aveam pentru plata corabiei. Dar prin mijlocirea unor oameni evlavioși, am fost eliberat din închisoare, fiind în mare nedumerire, nemaiștiind care era locul făgăduinței și odihnei mele”[7].

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Antifonul 1, glas 2, Octoih.

[2] Ps. 142, 8

[3] Munte sfânt prin mulțimea mănăstirilor din asia Mică.

[4] Adică prescurile euharistice, se referă la Sfânta Liturghie.

[5] Ps. 83, 2.

[6] Ps. 131, 14.

[7] Testamentul typiconal, p. 7.

De la același autor

Ultimele din categorie