Sfântul Neofit și scrierile sale

Continuând cu purtarea lui de grijă părintească, neadormitul silitor al împărăției cerurilor, preacuviosul părintelui nostru Neofit, s-a dedicat neobosit scrierii întinsei lui opere duhovnicești, atât pentru sfânta lui peșteră, cât și pentru plinătatea (pliroma) poporului cum nume de creștin și zi de zi înmulțea și mărea opera sa scriitoricească, din pricina întinderii faimei numelui lui, ca părinte duhovnicesc și ca tâlcuitor special al sfintelor Scripturi și al legii dumnezeiești.

Până aici am adăugat descrierea făcută de însuși cuviosul a marii ispite pe care a suferit-o săpând pentru peștera de deasupra. A scris rugăciuni foarte străpunse și foarte teologice și tropare, slavoslovii și mulțumiri către Dumnezeu, către Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, către Sfânta Cruce și către sfinții arhangheli. Așa și-a exteriorizat bogăția credinței lui și dedicarea lui din toată inima lui Dumnezeu, a rânduielii credincioșilor fermi, unde potrivit cuvântului sfânt aceștia „aruncă spre Domnul grija lor și El le poartă de grijă”. Noua lui peșteră cuviosul a numit-o „Noul Sion”. Adică din bunăvoirea lui Dumnezeu dumnezeiesc turn de strajă. Nu este întâmplătoare această numire explicativă a noii lui peșteri. Minuțiosul părinte înțelege multe prin dumnezeiesc turn de strajă. De vreme ce deja a ajuns la fericita odihnă, la ziua de sabat, așezându-se în catul de sus al liniștii a primit pe Mângâietorul în chip de limbă de foc și tecând marea Roșie a patimilor, a intrat în pământul făgăduinței în care curge laptele și mierea cunoștinței de Dumnezeu, hrana necheltuită a sfinților”. Deasupra bisericii principale a Sfintei Peșteri, în partea de sud a săpat o mică peșteră pe care a completat-o în față cu zidul, ca să o folosească drept auditorium. Ieșea din „Noul Sion” și intra în această mică peșteră și așezat acolo, asculta și urmărea printr-o gaură pe care a făcut-o prin podeaua micii peșteri până la acoperișul bisericii peșterii, dumnezeiasca liturghie care era săvârșită jos de ucenicii lui. Tot pe aici primea și cinstitele daruri și se împărtășea, după ce preotul ieșea pe scară și i le dădea prin această mică gaură.

Nu insistăm în descrierea celorlalte amănunte cu privire la întemeierea peșterii și a mănăstirii din afară unde a zidit și le-a pus în rânduială pe toate cu pricepere și înțelepciune încât să-și formeze mănăstirea lui în mod original și atunci în zilele lui și după aceea destul de multă vreme, până când pustiirile cuceritorilor străini și prădăciunile au sleit-o, totuși nu au nimicit-o. Un model de canon interior în Typiconul mic cuprindea canonul vieții și petrecerii monahilor ucenici ai lui. Apoi a scris rânduiala typiconală pe larg cu cateheze și îndemnuri amănunțite despre toată petrecerea celor ce trăiesc acolo pe baza typicurilor originale ale tradițiilor patristice, al căror înalt râvnitor și susținător dumnezeiesc era.

Continuând cu purtarea lui de grijă părintească, neadormitul silitor al împărăției cerurilor, preacuviosul părintelui nostru Neofit, s-a dedicat neobosit scrierii întinsei lui opere duhovnicești, atât pentru sfânta lui peșteră, cât și pentru plinătatea (pliroma) poporului cum nume de creștin și zi de zi înmulțea și mărea opera sa scriitoricească, din pricina întinderii faimei numelui lui, ca părinte duhovnicesc și ca tâlcuitor special al sfintelor Scripturi și al legii dumnezeiești. Acest lucru are o importanță specială fiindcă patria lui era biciuită de zilele grele ale vremurilor de atunci. După al treizeci și șaselea an al vieții sale după ce fusese deja hirotonit preot și întemeiase mănăstirea lui, a început cuviosul Părintesă ne scrie toate câte Duhul Sfânt îi descoperea. Totuși peste puțin timp o încercare l-a făcut pe cuvios să întrerupă pentru scurt timp scrierea. Când a scris opera Tâlcuiri sinoptice la poruncile stăpânești către fratele lui Ioan, iconomul mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur, a auzit că unii l-au condamnat fiindcă a scris, zicând: „Cum a îndrăznit acesta să scrie de vreme ce Apostolul zice că dacă cineva vă vestește vouă o altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o noi să fie anathema”[1]. De asemenea, spuneau că biserica are destule cuvinte și învățături care îi sunt de ajuns pentru învățătura fiilor ei și din acest motiv cei ce sunt cu adevărat înțelepți nu încearcă, deși ar putea, să scrie noi opere. Sfântul a suferit mult din inimă pentru sminteală și fiind smerit nu voia să mai scrie nimic, ca să se liniștească și aceștia care l-au condamnat.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Gal. 1, 8.

De la același autor

Ultimele din categorie