Vârsta copilăriei Sfântului Neofit Zăvorâtul din Cipru

Creșterea în duhul iubirii de Dumnezeu l-a înzestrat pe cuvios cu cele mai bune simțăminte ale moralei creștine care în curând s-au completat și s-au înmulțit prin cele mai smerite harisme ale înțelepciunii celei din afară și ale educației. Cât privește îndemânarea lui la lucrările viei, „cunoștea bine lucrările dinaintea plantării, din timpul plantării și cele de după plantare” și toate celelalte până la „rod și lăstărire, până la culesul strugurilor și zdrobitul lor.

Originea

Nu este lucru străin, nici neobișnuit pentru Biserica Cipriotă apostolică și de sfinți născătoare a promova staturi înalte și mari personalități pentru propria ei întărire, fie din pricina calității simplității naturale a poporului ei, fie din pricina proximității ei față de nucleul Descoperirii, adică locul unde s-a săvârșit iconomia mântuirii lumii, fie pentru alt motiv, pe care, probabil, alții, destui, pot să îl determine. O asemenea mare personalitate este și aceasta pe care ne propunem să o prezentăm astăzi, care, vorba filosofului, era „persoana potrivită la vremea potrivită”. Într-adevăr, ca o binecuvântare specială a atotmântuitoarei pronii a Domnului nostru, s-a arătat acest luminător și preamare mângâietor în ceasul cel mai critic, în care insula era înviforată de tulburările stihiilor naturale și de dezordinile sociale care aveau loc din abundență.

Neofit, preacuviosul nostru părinte, preot monah și zăvorât cum însuși se numea pe sine, s-a născut în eparhia Larnaka, în satul Lefkarelor, pe la mijlocul anului 1134 după Hristos. Tatăl lui se numea Athanasie și mama lui Eudoxia, care a îmbrățișat și ea viața monahicească, după moartea soțului ei. Familia lui era de simpli țărani cu posibilități economice reduse, fiindcă era și numeroasă. Opt copii și doi părinți număra în total această familie binecuvântată, lucrători la câmp din tată în fiu și cu această meserie se îndeletniceau în general. Îndreptarea ulterioară a unuia dintre copii la o viață duhovnicească mai înaltă, a lui Neofit, la vârsta de 18 ani, și faptul că după el a urmat un alt frate, Ioan, mărturisesc despre buna creștere în duh creștinesc și mediul cucernic  ce predominau în această cuvioasă familie, de vreme ce însăși mama lui nu a ezitat, după împlinirea îndatoririlor ei familiale, să plece împreună cu copiii ei la viața monahală.

Dar strâmtorarea economică nu a permis copiilor să urmeze o școală și astfel Neofit a rămas complet analfabet, lucru care nu era neobișnuit în locurile de la țară, mai ales în epoca respectivă. Atât îndeletnicirile caracteristice locului natal, cât și ocupațiile lui de mai târziu din primii ani ai călugăriei lui în mănăstirea unde a fugit, mărturisesc pe sfântul ca fiind un încercat lucrător la vie și tăietor de pomi și un agricultor priceput. Caracterul lui neprefăcut și sincer, de acum, din noua lui viață, ne descoperă, de fapt, devotamentul față de îndatoririle pe care le avusese în familie, și în special supunerea și ascultarea față de părinți, una dintre cele mai importante îndatoriri ale copiilor care astăzi din păcate tinde să dispară cu totul.   

Vârsta copilăriei

Așa cum singur afirmă sfântul, s-a întâmplat o mare foamete în Insulă în perioada copilăriei lui, și din pricina acesteia au avut loc multe morți și au fost consecințe cumplite, dar mai ales un subiect rămas necunoscut pentru noi, așa numitul Kamytzi[1], le-a prelungit pe acestea încă și mai mult. Fie această pricină a schimbărilor sociale, fie starea economică generală care predomina au contribuit la faptul că și ceilalți copii, împreună cu Neofit au rămas analfabeți. Ne povestește el însuși în stilul său caracteristic: „N-am văzut vreodată nici o urmă de educație școlară. Fiindcă de la început am avut un trai simplu, și nu numai că nu m-am împărtășit din educația cea din afară, dar nici măcar o zi nu am fost dat de părinții mei la învățătura lecțiilor, nefiind cu nimic diferit de o oaie simplă și neînvățată, fiind neînvățat până la litera a, și tuns în monahism până la 18 ani ai vârstei mele”[2].

Desigur, creșterea în duhul iubirii de Dumnezeu l-a înzestrat pe cuvios cu cele mai bune simțăminte ale moralei creștine care în curând s-au completat și s-au înmulțit prin cele mai smerite harisme ale înțelepciunii celei din afară și ale educației. Cât privește îndemânarea lui la lucrările viei, „cunoștea bine lucrările dinaintea plantării, din timpul plantării și cele de după plantare” și toate celelalte până la „rod și lăstărire, până la culesul strugurilor și zdrobitul lor”[3].

Aflându-se la vârsta de 18 ani, tânărul Neofit, iubit și de părinți și de celelalte rude, ca de obicei, a fost îndemnat spre unirea nunții. Totuși desăvârșit fiind de mai înainte de creșterea cea în Duhul lui Hristos, în care prisosea frica de Dumnezeu, a văzut cu mare precizie deșertăciunea lumii acesteia. L-a cutremurat gândul la moarte pe care adeseori o întâlnise nu numai pe cea naturală survenită la vârsta bătrâneții, ci și pe cea timpurie și neașteptată care survine fără de veste în această viață nenorocită a noastră. Cugetarea la acestea toate și frica dumnezeiească au biruit în sufletul lui curat și și-a fixat ca scop lepădarea de lumea aceasta și a tuturor relațiilor lui și îndepărtarea de toate cele care, după Sfinții Părinți, întunecă mintea și robesc inima.

Singurul mod însă de a se izbăvi de voia părinților, care deja înaintaseră cu pregătirile de nuntă, nu era altul decât fuga pe ascuns.

Morala înaltă creștină cultivată încă din copilărie în sufletul neprihănit al tânărului și-a dat roadele la vârsta de 18 ani, de vreme ce a evadat, cum se întâmplă de obicei la cei ce cunosc o opoziție severă în familie. A ajuns în împrejurimile muntelui Pentadactil în Koutsouventi unde înflorea pe atunci mănăstirea sfântului Ioan Gură de Aur, și acolo a preferat să fie închinoviat Neofit cel hrănit de dumnezeiasca dragoste. Credea că într-o mănăstire aflată atât de departe nu-l vor descoperi și prin urmare, va reuși în scopul dorit.

Totuși, ulterior, căutându-l nu cu puține osteneli, au reușit părinții să-l descopere pe tânăr în refugiul lui, la Mănăstire, și după multe lacrimi și implorări au reușit să-l convingă să-i urmeze. „Întorcându-mă”, cum ne spune el însuși, „la insistențele și rugămințile părinților, după multul zbucium al luptei și împotrivirii, am rupt de comun acord hârtiile acelea cu învoielile de nuntă”[4].

Modul în care a întâmpinat opoziția părinților lui și ascultarea lui, fie și temporară, sunt vrednice de toată lauda, fiindcă prin acest mod smerit și supus a dovedit că arată respect părinților lui și prețuire, totuși s-a făcut ascultător poruncii lui Dumnezeu : „Cel ce iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”[5].

Convingându-se bunii lui părinți că dorul tânărului este insuflat de Dumnezeu și este sincer, au cedat și astfel, mai liber, ostașul cereștii oștiri s-a predat netulburat dorului mistuitor, viețuirii dumnezeiești.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Autorul face aluzie la un eveniment petrecut în pruncia sfântului, conform capitolului 35 din Pentikontakefalon (50 de Capete), ar fi fost vorba despre o vrăjitorie care a provocat foamete și moarte; kamytzi se pare ca era numele dat acelor vrăjitori. Iată textul din Pentikontakefalon la care face aluzie autorul vieții sfântului: „Iar cât despre foametea cea de odinioară și despre moartea aceea vestită, care a avut loc prin vrăjitoria unui Kamytzi, să povestească cei care au fost martori ai aceluia, fiindcă cei ce au fost martori oculari ai aceluia, cu jale ne-au povestit nouă, celor ce nu am văzut din pricina prunciei noastre, lucruri cumplite, înfricoșătoare și străine”.

[2] I. P. Tsiknopoulos, Opera scriitoricească a Sfântului Neofit, Lefkosia, 1958, p. 201.

[3] Ibidem, p. 201.

[4] Neofit Preotul monah și zăvorâtul ,Testamentul typiconal, cu ajutorul lui Dumnezeu, ed. I. P. Tsiknopoulos, Larnax, 1952, p. 6.

[5] Mt. 10, 37

De la același autor

Ultimele din categorie