Neascultarea lui Adam și a Evei a produs, ca să spunem așa, o ruptură de nivel ontologic. Ei au căzut de la un nivel de existență în care nu cunoșteau grija, nici nu se raportau unul la altul biologic, nu se rușinau că sunt goi (cf. Facerea 2, 25). Slava lui Dumnezeu îi „îmbrăca” și se hrăneau din prezența și din cuvântul Celui Care „umbla prin Rai, în răcoarea serii” (Facerea 3, 8). Erau chemați să crească spiritual, să se adâncească în cunoașterea tainelor divine. În schimb, ei au ales să se îndrepte către creație, punându-și nădejdea că, prin simpla consumare a rodului unui pom, vor putea să se autoîndumnezeiască. Toate acestea le-au atras primilor oameni blestemul, dar nu în accepțiunea omenească, de nenorocire sau urgie abătută asupra cuiva. Ceea ce noi percepem aici ca blestem este, de fapt, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Iată cum se manifestă această dragoste pe care Dumnezeu continuă să o arate omului, chiar și după ce acesta se dovedește a fi un nerecunoscător și un trădător. Celor doi le face Dumnezeu „îmbrăcăminte de piele” (Facerea 3, 21), pentru a putea supraviețui cu trupurile lor în noile condiții de existență. Îi scoate din Rai pentru ca nu cumva să mănânce „roade din pomul vieții” (Facerea 3, 22) și astfel starea lor să se perpetueze „în veci”. Această nouă condiție a vieții trupești este evidențiată și în Molitfelnic, într-una dintre rugăciunile slujbei înmormântării: „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinților noștri ai poruncit amestecului și împreunării acesteia și acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă și să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde ființă și‑a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”.

Mai mult decât atât, deși îl îndepărtează din Rai, Dumnezeu îi asigură omului condiții pentru a putea trăi biologic, cu toate că întreaga creație s-a răzvrătit împotriva celui ce fusese adus la existență spre a o stăpâni: „Soarele n-a mai voit să strălucească și luna n-a mai voit să se arate, stelele n-au mai voit să se lase văzute, izvoarele n-au mai voit să țâșnească, râurile n-au mai voit să curgă, ae­rul s-a strâns în sine să nu mai dea putință de suflare celui ce-l bate, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l pe om dezbrăcat de slava dinainte, l-au dis­prețuit și s-au înfuriat toate îndată împotriva lui. Cerul s-a mișcat, cu dreptate, ca să cadă oarecum asupra lui, și pământul n-a mai binevoit să-l poarte pe spatele lui” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 115). Dar Dumnezeu „oprește pornirea tuturor făpturilor și le supune îndată omului pe toate, ca și îna­inte”. Astfel încât, atunci când omul se va face nestricăcios și nemuritor, toate cele create să se preschimbe și ele, să fie „cer nou și pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Așadar, ceea ce numește Scriptura ca fiind blestem este doar o exprimare adaptată la înțelesul omului. Căci era firesc ca omul să perceapă această schimbare a condiției sale ca fiind cădere și suferință. Pronia lui Dumnezeu e greu de înțeles când singura noastră preocupare este fuga de durere și alipirea de cele plăcute sau comode. Numai că, așa cum învață psalmistul: „Nu se mântuiește împăratul cu oștire multă și uriașul nu se va mântui cu mulțimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare și cu mulțimea puterii lui nu te va izbăvi” (Psalmi 32, 16-17). Cu alte cuvinte, nimic dintre cele create nu ne poate asigura viața, libertatea și nemurirea. Nu vom spune precum Leibniz în a sa Teodicee că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile”. Dar nici nu avem vreun motiv să ne îndoim de faptul că dragostea lui Dumnezeu ne însoțește mereu și că El creează sau îngăduie doar acele lucruri care ne pot folosi spre a dobândi mântuirea. Dovadă sunt miile și miile de sfinți, care au dobândit Împărăția trăind pe acest pământ, „în valea plângerii” (Psalmi 83, 7), nu în vreun colț de Rai. Omul care cade este cel care „a iubit blestemul și va veni asupra lui; și n-a voit binecuvântarea și se va îndepărta de la el” (Psalmi 108, 16). Blestemul este o opțiune, nu o fatalitate.

Citește și:

Adam și Eva. „Căderea” de dinainte de cădere