Creştinismul ia în răspăr concepţiile lumeşti obişnuite. Cât de mult păcătuim azi, încercând să „domesticim” duhul Evangheliei, prefăcând învăţăturile Domnului într-o morală utilă social şi atât! Sau încercând să fim cuminţi, nu cumva să deranjăm ori să smintim pe cineva. E o adevărată piatră de poticneală credinţa în Hristos, de aceea El ne şi pune în gardă: „Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Căci ştie că nu sunt uşor de primit cuvintele Lui, că ele sunt un adevărat scandal pentru raţiunea omenească neluminată de Duhul Sfânt.

Trăim cu frică şi comportamentul nostru este, conştient sau nu, marcat de interesul de a păstra sau de a dobândi ceva. Când glasul îţi devine mieros, când nu mai ai curajul să-ţi susţii o opinie sau să-ţi arăţi credinţa, când te simţi fals – pe scurt, când îţi pierzi integritatea –, atunci eşti deja robul lui a avea. Din fiinţe cu potenţial practic infinit, ne autocenzurăm şi ne fixăm nişte limite atât de meschine. Dumnezeu vrea să ne dea totul, iar noi ne chircim a micime de suflet. Strângem febril un pumn de nisip şi simţim satisfacţie că este al nostru, deşi El vrea să ne dea şi plaja, şi marea, şi muntele!

Momentul în care lepădăm totul, la propriu sau ca dispoziţie lăuntrică, este începutul libertăţii noastre şi suport pentru orice fel de necaz sau suferinţă. Martorii oculari povestesc că, atunci când a fost arestat de comunişti, în 1958, Părintele Arsenie Papacioc a plecat cu zâmbetul pe buze, cu o bucurie de credeai că merge la un praznic. Avea pace în suflet, căci îşi asumase faptul că totul s-a sfârşit. În beciurile Securităţii din Suceava avea, astfel, putere să rabde chinurile cele mai cumplite, fără să trădeze pe nimeni: „Problema vieţii mele nu mi-o mai puneam. Aşa cum începuseră să izbească şi să lovească şi să acuze, nu puteai să crezi că mai trăieşti. Şi atunci acceptai moartea cu orice chip. Şi atunci nu mai sufereai lanţurile. Te întrista faptul că erau semenii tăi care făceau lucrurile acestea”. A trăi cu conştiinţa că ai pierdut totul, afară de Dumnezeu, te face cel mai puternic şi mai bogat om.

În Epistola către Filipeni – din care voi cita în continuare –, Sfântul Apostol Pavel abordează, alături de ucenicul Timotei, şi această problemă atât de actuală, a pierderii şi a câştigului. Cei doi termeni au virtuţi diferite în trăirea creştină, faţă de logica lumească. Principiul după care se ordonează totul în viaţa unui creştin este acela că „viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (1, 21). Or, în lume „toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (2, 21). E nevoie de o decizie radicală, atunci când primeşti în inima ta glasul Evangheliei. Iar cel convertit pe drumul Damascului mărturiseşte: „Cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (3, 7-8). Ce diferenţă ameţitoare între înălţimea acestor gânduri şi mentalitatea răspândită printre creştinii de azi, care-L văd pe Dumnezeu ca pe o sursă de satisfacţie şi garantul dobândirii unora sau altora dintre cele pământeşti sau omeneşti!

A nu se înţelege că „apostolul neamurilor” avea o repulsie faţă de ideea de bunuri pământeşti. Doar că îşi manifesta libertatea faţă de ele. Nici nu le dorea, dar nici nu le refuza: „N-o spun ca şi cum aş duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (4, 11-13). Marea înţelepciune şi adevărata virtute nu sunt acelea de a te lipsi de toate – deşi nici asta nu e uşor de dus –, ci de a te comporta la fel şi atunci când eşti lipsit, şi atunci când eşti copleşit de bunătăţi. La fel cum un creştin e chemat să reacţioneze identic în două situaţii contrare: ori că e lăudat, ori că e jignit, să fie netulburat şi fără vreo reacţie.

Dacă aşa stau lucrurile în cazul bunurilor pământeşti – fapt binecunoscut, de altfel –, oare tot aşa stau lucrurile în cazul celor duhovniceşti? Cunoaştem în istoria Bisericii numeroase cazuri de clerici care, după ce au avut o lucrare duhovnicească într-o eparhie, mănăstire sau parohie, au fost nevoiţi să plece sau să întrerupă orice legătură cu cele zidite. Iar ei au reacţionat, poate după unele momente de firească întristare, ca şi cum nimic nu li s-a luat. Căci poţi ajunge să fii dependent nu doar de bunurile pământeşti, ci şi de vreo lucrare bineplăcută din Biserică. Sau poate nu e asta, dar Domnul are un alt plan, găteşte ceva mai bun, deschide un nou câmp de misiune. Nu voi ascunde faptul că parte dintre aceste gânduri sunt intim legate de experienţe personale mai mult sau mai puţin recente. Cândva, poate va fi de folos să le povestesc, spre edificarea şi încurajarea unora.