Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27)

În sens biologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup, în urma căreia sufletul, nemuritor și imaterial, se duce la Dumnezeu care l-a dat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut. Moartea, ca sfârșit al vieții pământești, îi îngrijorează sau chiar îi înspăimântă pe oameni. Însă, în sens creștin, moartea nu este altceva decât trecerea la o nouă viață, întâlnirea cu Dumnezeu Creatorul, iar pentru cei drepți – începutul vieții depline în Hristos. Creștinii își întemeiază convingerea întâlnirii cu Hristos pe Învierea Sa din morți, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătura a învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20).

După cădere, a survenit moartea duhovnicească, adică despărțirea omului de Dumnezeu, iar mai apoi a survenit moartea trupească, adică despărțirea sufletului de trup. Moartea nu este pedeapsa lui Dumnezeu pentru om, ci este urmarea păcatului și a îndepărtării omului de Dumnezeu, Cel ce este Viața cea adevărată.

Moartea a intrat în lume ca urmare a păcatului strămoșesc săvârșit de Adam și Eva, pe care Dumnezeu i-a creat nemuritori în chip virtual, adică aveau puterea de a nu muri, dacă nu păcătuiau: „Să nu mâncați din el… ca să nu muriți” (Facere 3, 3), „pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Prin păcat, primii oameni devin muritori și, odată cu ei, întreg neamul omenesc. Apostolul Pavel zice: „Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii prin cel în care toți au păcătuit” (Romani 5, 12). Trecerea din această viață nu reprezintă doar sfârșitul vieții pământești ci, mai ales, începutul vieții celei veșnice. Viața pământească, timp de pregătire pentru viața cea veșnică, înseamnă lucrarea faptelor mântuitoare pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat.

Moartea trupească este momentul ultim până la care omul își poate lucra mântuirea personală, așa cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Viața de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine judecata și pedeapsa”. După acest moment, mântuirea personală mai este posibilă doar prin rugăciunile Bisericii. Sufletul duce o viață conștientă și după moarte, el fiind creat nemuritor de către Dumnezeu. Sufletele drepților au o viață spirituală bogată, în permanentă ascensiune, trăind în perspectiva veșniciei și a relației lor cu Dumnezeu. Asemenea, sufletele celor păcătoși trăiesc în regret, sunt incapabile să primească dragostea și iubirea Preasfintei Treimi, simt doar întristarea și suspinarea, păstrează în ele doar sentimentele de vinovăție și suferință, având în mod permanent o conștiință chinuită.

Moartea, în sens creștin, este trecerea spre veșnicie. Fără acest sens eshatologic al morții, lumea aceasta apare mai degrabă ca lipsită de sens, căci dacă nu are nimic dincolo de ea, îi duce pe toți la moartea definitivă. Creștinismul consideră moartea ca fiind un eveniment necesar și universal pentru împlinirea existenței umane în Dumnezeu. Moartea dă sens și adâncime vieții noastre pământești ceea ce duce, în final, la mântuire. În creștinism, moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti să trecem prin ea, spre comuniunea deplină cu Dumnezeu – iar după ce se produce, pentru ca prin rugăciunile Bisericii să se asigure și mai mult celui adormit această comuniune.

În starea de acum nu suntem mulțumiți nici să trăim fără să murim, pentru că ne lipsim de comuniunea cu Dumnezeu, dar cât trăim în stare de păcat ne este teamă să și murim, pentru ca nu cumva să rămânem lipsiți de comuniunea cu El. În acest înțeles, moartea nu capătă în sine un sens pozitiv, ci dă întregii vieți a omului un sens. Omul se pregătește pe parcursul întregii vieți pământești pentru întâlnirea cu Hristos, pentru ca moartea să fie trecerea la o comuniune deplină cu El. Din această perspectivă creștină asupra morții și Sfântul Apostol Pavel se adresează filipenilor, cu îndemnul: „Drept aceea, iubiții mei, precum totdeauna m-ați ascultat, nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum, când sunt departe, cu frică și cu cutremur lucrați la mântuirea voastră!” (Filipeni 2, 12).

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22)

Doctrina creștină ne învață că, după moarte, sufletul este supus unei judecăți particulare și primește ca răsplată fericirea sau chinurile, după cum este aflat la judecată. Judecata aceasta particulară are un caracter provizoriu, nu este definitivă și nu trebuie confundată cu judecata universală, care va avea loc la sfârșitul veacurilor: „Când va veni Fiul omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale... și vor merge păcătoșii la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 31-46).

Dacă viața aceasta este locul în care omul își decide propria soartă, înseamnă că după moarte își primește, printr-o judecată, răsplata vieții sale în timp: „Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43). Judecata particulară, ca să se impună ca justă sufletului, trebuie să se pronunțe deci numai asupra faptelor trecute ale omului, nu asupra tuturor consecințelor lor, în cuprinsul istoriei. De aceea trebuie să fie o altă judecată, universală, care să scoată la iveală, în fața fiecărui suflet, toate aceste consecințe ale faptelor sale. Această scoatere la iveală a consecințelor faptelor fiecărui om nu poate avea loc decât la sfârșitul lumii și al istoriei. Astfel, sufletele așteaptă cu încordare descoperirea aceea finală și sentința lui Dumnezeu asupra întregii istorii, care va influența sentința definitivă asupra fiecăruia.

Deosebirea principală între starea de fericire și de chinuri de după judecata particulară și cea de după judecata universală se arată mai ales în așteptarea ce caracterizează starea de după judecata particulară, adică conștiința nedeplinătății și a provizoratului, conștiință care nu mai există după judecata universală. Cei fericiți așteaptă să vadă împlinită fericirea lor, iar cei nefericiți speră la o ușurare ori se tem de o agravare a chinurilor. Drepții din starea provizorie nu au depășit nădejdea și aceasta înseamnă că simt că nu au încă totul și că mai așteaptă ceva, dar nădejdea, fiind absolut sigură, le procură de pe acum o fericire neînchipuit de mare, dar nu una desăvârșită.

Autorul judecății particulare este Hristos-Domnul, după cuvântul evanghelistului Ioan, care zice: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). El a pătimit pentru oameni și El îi judecă. El are și înțelegere pentru slăbiciunile lor, dar le arată prin pilda Sa și putința de a împlini cele mântuitoare. Dumnezeu a binevoit să le dea ca judecător un Om care îi judecă după măsura omenească. În actul judecății particulare, omul nu este singur cu Hristos și cu conștiința sa. Precum în viața pământească creștinul se află în comunitatea Bisericii luptătoare și triumfătoare, tot așa se află și în momentul judecății lui, în sobornicitatea Bisericii care se roagă pentru el, de unde și caracterul provizoriu al judecății particulare.

Prin aceasta se deosebește judecata particulară de cea universală. Dacă la cea particulară toți sunt în duh de rugăciune pentru unul dintre frați, la cea universală, în tăcere sfântă, cu frică și cu cutremur, fiecare își va aștepta sentința. E o binecuvântare pentru om că Dumnezeu îl trece printr-o astfel de judecată și că are, în ajutorul mântuirii sale, rugăciunile Bisericii. În preajma sufletului, la judecată stau sfinții îngeri și duhurile rele. Cei dintâi ca să ne apere, mărturisind gândurile și faptele noastre, iar cei de pe urmă ca să ne osândească și pentru ca judecata să fie desăvârșit dreaptă. Aducerea în față a tuturor faptelor va avea caracterul unei amănunțite cercetări.

După Sfinții Părinți ai Bisericii, judecata particulară va avea loc în văzduh, un loc deosebit de Rai, de iad sau de pământ. E răstimpul scurt al stării nedeterminate, ce stă în așteptarea sentinței. Timpul de cercetare și judecată este surprins simbolic de Biserică prin răstimpul celor 40 zile în care se fac pomeniri pentru cel răposat. Înainte de a se fi lămurit starea omului prin această cercetare, în fața conștiinței lui nu dobândește nici Raiul și nici iadul. La judecată, omul simte și apropierea Raiului, dar și frica de a nu-l dobândi. Sfinții Părinți ridică fericirea din urmă peste cea din starea provizorie, care este bucurie și odihnă nedeplină, iar chinurile din iadul provizoriu sunt mai ușoare, deoarece sunt suportate numai de suflet, nu și de trup, cum vor fi suportate după judecata veșnică. Nu singurătatea pur și simplu este cea mai chinuitoare, ci singurătatea între alții. Nu faptul că nu există niciun om care să aibă milă de tine te doare cel mai cumplit, ci faptul că în mulțimea de oameni din jur, nu e niciunul căruia sa îi fie milă, ci toți sunt străini și dușmani.

„Pentru cel mort plângi, că-i lipsește lumina!” (Ecclesiastes, 22, 9)

Vorbind despre relația de comuniune dintre Biserica luptătoare și cea triumfătoare, Sfântul Dionisie Areopagitul spune că: „Păcatele celor răposați se curățesc prin faptele bune și prin rugăciunile celor vii, care se fac în Biserică pentru cei morți”. Creștinii, vii și adormiți, formează un tot, o entitate, un organism viu, Biserica, asemenea unui corp cu mai multe mădulare: ,,Așa și noi cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5). Membrii Bisericii, fie vii sau adormiți, sunt uniți în Hristos și fac un tot indisolubil: „Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste cei morți, și peste cei vii” (Romani 14, 8-9).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să ne rugăm pentru cei adormiți: „Dacă cel mort e păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă e drept, ca să câștige un adaos de plată și răsplată!”. În sens ortodox Dumezeu, prin judecata particulară, a trimis sufletele drepților definitiv la fericire, dar nu la fericirea deplină, ci a lăsat și dragostei Bisericii, un rol în sporirea fericirii lor. A trimis și sufletele păcătoșilor la nefericire, dar nu la nefericirea deplină, ci a lasat dragostei Bisericii un rol în ușurarea ei. Biserica concretizează rugăciunile pentru cei morți în slujbele pentru înmormântarea celor adormiți, în parastasele de la 3, 9 și 40 zile, în pomenirile de la 6 luni, un an și 7 ani, în sâmbetele Postului Mare sau la alte soroace rânduite.

Biserica se roagă și azi pentru toți cei adormiți, drepți și păcătoși, și pentru mântuirea lor, căci nu se știe care sunt drepți. Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor la Sfânta Liturghie. Ecteniile pentru cei adormiți se întemeiază pe iubirea noastră și pe mila lui Dumnezeu. Mila nu se poate limita numai la cei aflați în viața aceasta. Cerând mila lui Dumnezeu pentru noi, cei vii, ne gândim să o cerem și pentru cei dragi ai noștri, adormiți întru Domnul. Hristos, prin jertfa Lui, Se oferă neîncetat pentru toți, pentru cei vii aflați în viața pământească și pentru cei adormiți în credință, ținându-i pe toți în legătură cu Sine, pentru a-i duce la Tatăl, cu ajutorul Duhului Sfânt.