Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”. Toate acestea dovedesc o micime de suflet şi o împotrivire lăuntrică. Ele arată părerea înaltă ce-o avem despre noi înşine, mândria şi marea noastră iubire de sine.  Aceste „de ce”-uri îl chinuiesc mult pe om, dând naştere la ceea ce lumea numeşte „complexe”. De pildă, „de ce să fiu foarte înalt?” sau, invers, „foarte scund?”. Şi se roagă cineva, şi face privegheri, dar se împlineşte tocmai contrariul. Şi suferă şi se răzvrăteşte fără folos.

În vreme ce cu Hristos, cu harul, toate pleacă. Există acest ceva în adânc, adică „de ce”-ul, dar harul lui Dumnezeu îl adumbreşte pe om şi, deşi rădăcina este un complex, la suprafaţă răsare un trandafir cu flori frumoase şi, cu cât este udat cu credinţă, cu iubire, cu răbdare, cu smerenie, cu atâta încetează să aibă putere răul, încetează să existe; adică nu dispare, dar se veștejeşte. Cu cât nu este udat, trandafirul se veștejeşte, se usucă, se pierde, şi îndată răsar spinii.

Însă nu numai împotrivirea şi „de ce”-ul arată că Îl ispitim pe Dumnezeu. Îl ispitim şi când cerem ceva de la El, dar viaţa noastră este departe de Dumnezeu. Îl ispitim când cerem ceva, dar viaţa noastră nu este potrivită cu voia Lui – adică e plină de lucruri potrivnice lui Dumnezeu; pe de-o parte – chinuri, frământări, iar pe de cealaltă – Îl rugăm.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 261-262)