Cuvântul Dumnezeu cred că e printre cele mai familiare cuvinte. Dar avem noi o idee clară asupra conţinutului acestui cuvânt? Îl învăţăm de mici, dar ceea ce învăţăm corespunde realităţii? Trăim cu impresia că atunci când vorbim despre Dumnezeu ştim precis la Ce (sau la Cine) ne referim. Nu cred că este cineva care să recunoască onest că, atunci când face vreo referire la Dumnezeu, o face aşa, pe bâjbâite. Că habar n-are, de fapt, despre Cine e vorba. Cele mai grăitoare sunt momentele în care lui Dumnezeu I se pun în cârcă toate relele de pe lumea asta. Sau când este interpelat dur cu privire la neintervenţia Sa în lume, spre a stopa răul sau pentru a produce un bine oarecare. Plasăm în fişa postului unui „Dumnezeu de serviciu” atribuţii pe care le inventăm după mintea noastră şi despre care avem apoi pretenţia să corespundă realităţii. O, dacă am avea simţul ridicolului!...

***

Nu este suficient a cunoaşte cuvântul Domnului aşa cum se regăseşte în Sfintele Scripturi. Chiar şi dacă aprofundezi acele cuvinte şi devii expert în învăţătura creştină, dacă nu împlineşti cele pe care El le-a poruncit, dacă nu te uneşti la modul real cu Persoana Sa, în Biserica Sa, atunci nu poţi avea decât sterile satisfacţii metafizice, fragile repere de ordin etic sau efemere mângâieri de ordin psihologic.

***

Suntem obişnuiţi să-L căutăm pe Dumnezeu în cele înalte, în slava Cerului. Şi El este, într-adevăr, și acolo. Dar nu acolo-L întâlnim mai întâi, ci în cele mai de jos ale noastre. Faptul că la Cina cea de Taină spală picioarele ucenicilor e o întărire a acestui gând. Domnul vine acolo unde nu te aştepţi, în acel loc al vieţii tale pe care nu-l bagi deloc în seamă, poate chiar îl dispreţuieşti. Câţi dintre cei care au trecut pe Golgota, văzându-L pe Hristos răstignit, nu se uitau cu dispreţ la El? Cei mai mulţi „Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). În dispreţul lor, în lipsa lor de disponibilitate, în refuzul de a-L recunoaşte pe Mesia – ei bine, tocmai în acestea li S-a arătat Domnul. Celor care au receptivitatea totală de a-L primi li se descoperă treptat, ca pe Tabor. Altora, cu disponibilitate limitată sau neîntăriți încă duhovnicește, li Se arată, dar nu în slavă, ci în umilinţă, în smerenie desăvârşită, ca la spălarea picioarelor. Celor ce se încăpățânează în fapte strigătoare la cer li se înfățișează și ca judecată sau pedeapsă, spre îndreptarea lor. Iar celor care-L refuză cu totul li Se arată răstignit. În orice caz, toţi se află în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecăruia, însă, i Se arată după cum îi sunt inima şi viaţa.

***

Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă pe toţi la o întâlnire ca de nuntă. Noi putem alege să fim cu El, să ne împărtăşim de iubirea Lui sau putem refuza această chemare şi să trăim în obositoarea ardere a egoismului hedonist, a izolării încrâncenate, a urii viscerale. Domnul nu este vreo entitate abstractă – Absolutul, Marele Anonim, Arhitectul, Fiinţa –, ci este Mântuitorul Iisus Hristos, născut „mai înainte de toţi vecii” din Dumnezeu Tatăl, dar şi Persoana istorică născută din Fecioara Maria, acum aproximativ două mii de ani. El este Cel Care ne-a înzestrat cu multe daruri şi tot El vine să „cerşească” de la noi cele ce sunt, în fapt, ale Sale. Gestul nostru de a dărui... din darul Său! – e unul mântuitor, e un exerciţiu prin care ne „antrenăm” să devenim şi noi ca El. Adică dumnezei după har. De aceea şi spunem la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”.

***

Precum mulţimea din Ierihon care striga orbului să tacă sau din cauza căreia Zaheu nu-L putea zări pe Iisus, grijile lumeşti, poftele noastre trupeşti, diavolii înşişi ne stau împotrivă, „ascunzându-ni-L” pe Dumnezeu. Când Îl vom vedea, vom constata că El a fost la vedere tot timpul şi că, de fapt, noi am stat ascunşi, pitiţi precum Adam şi Eva după cădere, în grădina Raiului. Că am făcut din simţuri şi din raţiune veritabile frunze de smochin cu care ne-am acoperit goliciunea, cu care tot vrem să (ne) umplem golul (adică fiinţa noastră ruptă de Dumnezeu). Vom pricepe că noi L-am căutat, dar El ne-a găsit. Că toate neliniștile noastre nu erau decât umbra mântuitoarei curiozităţi, aceea de a-L cunoaşte pe El. La urma urmei, sfinţii sunt cei mai curioşi oameni, cei mai neastâmpăraţi, ca nişte copii care nu-şi află locul până nu-L află pe Domnul. Iar curiozitatea lor nici în Împărăţie nu se epuizează, căci se tot adâncesc în cunoaşterea Lui. Se poate vorbi despre bucuria cea din veşnicie ca despre un nesfârşit joc de-a v-aţi ascunselea? Da. Un joc în care tot mai cauți deși ai găsit deja ceea ce căutai. Un „joc” pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul îl numește „nemișcarea mobilă” sau „mobilitatea nemișcată”.