Sunt sfinți, sunt buni, sunt ai noștri, sunt dar de la Dumnezeu, sunt rugători pentru noi. Sunt „invitații” directe la simplitate… e plină lumea de stres și de frământări, plină de „nu mai avem timp”. Venirea la Sihăstria și pașii făcuți spre ea aduc mai mult încredințare în inimă, mai multă nădejde în suflet și pregătesc omul să trăiască în simplitate, să fie mai prezent în inima lui, nu în afara ei. 

Hora de brazi care împrejmuiește mănăstirea te îndeamnă să-ți așezi gândurile, așa cum sunt ele, unele mai mari, altele mai mici, unele care apar, altele care dăinuiesc, dar parcă toate se limpezesc înainte de intrarea pe poarta mănăstirii. 

De ce vine omul la mănăstire? Răspunsurile obișnuite sau cele generale nu ating înțelegerea profundă, parcă nu mai sunt mulțumitoare. Pentru liniște, pentru răspunsuri, pentru el însuși, pentru cineva drag, pentru că a auzit că este frumos să vizitezi o biserică veche, pentru că este un preot sau un părinte bun acolo… dar pentru că vrei să te întâlnești cu Dumnezeu?  

Despre Sihăstria, povești și experiențe frumoase și „de impact emoțional” s-au spus și s-au scris. Dar este vorba doar despre asta, oare? Cuvinte și voci care rostesc numele lor, a celor doi duhovnici mari de la măreața mănăstire a Neamțului: Sfinții Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria. Nu sunt cuvinte de laudă, ci rugăciuni: „Sfinților ai lui Dumnezeu, rugați-vă pentru noi!”

Rugăciuni și lacrimi au fost la plecarea lor la cele veșnice, la iubitul lor Stăpân. Noi, oamenii, avem timp să plângem. Dar în Raiul lui Dumnezeu, probabil, nu mai este timp pentru lacrimi, ci doar pentru bucurie. Tema pentru acasă de la Sihăstria aceasta este, de fapt: „Bucură-te!”. 

Se spun multe despre ei, așa cum se spun și despre mulți alții. Locurile inspiră, dar modelele vii ale sfinților inspiră și mai mult. Te îndeamnă la rugăciune și încredere în lucrarea zilei de azi. Parcă e imposibil să ajungi în pragul chiliilor lor sau la mormintele lor și să nu simți dorința de a te ruga. Vizitezi o mănăstire, vizitezi niște părinți dar, în realitate, aceștia îți vizitează sufletul, îl cercetează și îl întăresc, chiar de pare că noi facem asta.

Printre atâtea siluete negre ce se strecoară aproape nevăzute în jurul mănăstirii, se împletesc rugăciuni, printre atâtea metaniere purtate pe mâinile lor se strecoară lupte nebănuite, printre atâtea morminte și lumânări aprinse se înalță nădejdea Învierii.

Părinții Sihăstriei au fost și sunt mereu aproape de omul care îi vizitează, chiar dacă nu îi auzim. Deschide ochii, desfundă-ți urechile, pune mâna pe inimă… pregătește-ți sufletul!

Intri plin de poveri și ieși gol. Nu mai ai niciuna, pentru că toate s-au dus. Două chilii, doi sfinți cuvioși... Te desprinzi de griji și pășești într-un imens teren al bunătăților duhovnicești. Nu ai nevoie de multe ca să înțelegi. Zeci de mii de oameni au intrat în aceste chilii și au ieșit altfel. S-au transformat și s-au făcut... oameni noi...

Anul acesta îi vom sărbători pe 2 decembrie. Sunt înscriși acolo, în calendarul ortodox, printre sfinți, printre cei care se roagă pentru toți oamenii, printre misionarii lui Dumnezeu în lume. 

Candele și lumini vii ale Ortodoxiei, semne ale nădejdii că nu suntem singuri. Lucrarea lui Dumnezeu este mare, iar Sfinții Săi sunt mereu alături de noi. 

Am virat la dreapta, pe drumul către Rai

Câțiva prieteni cu gânduri comune și o mașină, în drum spre Sihăstria. Voie bună, emoții și o stare de liniște. Invitații la simplitate poți primi oricând. Am primit și eu. Invitația de a nu rămâne nepăsătoare în fața sfințeniei, invitația de a mă apropia de Sfinți. 

Mulți prieteni îmi povesteau despre cum mergeau acolo cu părinții, despre emoțiile unui copil de a rămâne peste noapte la o mănăstire, despre frumoasele slujbe, despre chipurile pe care le-au întâlnit, despre mulțimile de oameni care veneau la ei. Am auzit despre părinții duhovnicești multe. Am auzit și atât… 

Toți cei care au fost acolo, mi-au vorbit despre Sfinții Paisie și Cleopa.

Nu am reușit să-i cunosc… până acum. Poate pentru că am auzit, dar n-am ascultat... Am pășit de multe ori pe pământurile lor natale, pe pământul copilăriei lor, dar fără să-i descopăr cu adevărat. Oare a fost nepăsare? Sau doar o neatenție constantă care s-a strecurat în firescul vieții? Dar Dumnezeu are milă de sufletele noastre, mai ales prin mijlocirea sfinților Săi. Și dincolo de milă, mai are Bunul răbdare... 

Într-o lume plină de egoismul lui „eu” și plină de zgomote inutile, într-o lume stingheră de moarte și frică, îndrăznesc să strecor un „Doamne, Iisuse Hristoase...”, un strop de nădejde. Sihăstria, cu limpezimea și ospitalitatea ei duhovnicească, trezește o poftă de a trăi frumos, cu dragoste și nădejde. 

Și îndrăznesc să te îndemn acum pe tine, cititorule: într-o lume în care nu mai este timp de tăcere și pași limpezi, caută să intri pe poarta Sihăstriei. Dincolo de zgomotul sufletului tău, este un „zgomot” duhovnicesc. Poartă-ți pașii pe toate potecile mănăstirii, pe scările care duc la cele două chilii. Urcușul spre chilii și spre cimitir îți aduce gândurile în inimă. Frământările se așază pe aceste cărări și câștigi niște clipe atât de liniștitoare. Câte frământări, câte gânduri de mulțumire, de rugăciune, câte țipete, orgolii, nostalgii s-au așternut peste aceste locuri nemțene...? Câte regrete? Doar Bunul Dumnezeu și sfinții Lui știu...

Urc, mai întâi, spre cimitir. Credeam că cimitirul mă va înspăimânta, dar aici e altfel. A devenit locul meu preferat. Lupta oamenilor de aici a „liniștit” moartea, a adus binecuvântare în mijlocul pădurii.

Au trecut anii, mii de clipe s-au risipit, dar ei sunt acolo. Nu i-am cunoscut personal, dar căile nebănuite ale lui Dumnezeu m-au adus să-i cunosc cu inima. Am mai trecut pe la ei, dar nu ca acum. Părinții Sihăstriei au fost mereu aproape de mine, dar nu i-am auzit. Nu am avut răbdarea și nici inițiativa să-i cunosc. 

Cimitirul nu mai e același din pozele pe care le vedeam, nici eu nu mai sunt aceeași. Le sărut crucile, le spun câteva lucruri despre mine, despre cum sunt, despre drumul meu. Tac. Și răspunsul lor-tăcere e plăcut. Aud suspine și lacrimi. Oare cei din jurul meu cum au primit tăcerea? 

Plec spre chiliile celor doi Cuvioși. Urc scările agale, cu pași siguri. Am mai fost aici. Veneam să caut și eu niște răspunsuri, că așa e omul... vine când are cea mai mare nevoie. Bine că sfinții și Dumnezeu nu te judecă pentru că ceri ajutorul doar atunci când simți că tu, omenește, nu mai poți face nimic și că ține de „fișa postului” lor. În neîmplinirile pe care le aveam la plecarea din Iași, m-am întors cu o seninătate. Parcă ceva înghețase în mine, frica și tristețea s-au potolit pentru zile bune.

Mă opresc pentru câteva momente în fața chiliilor, pe prispă. Un iz de rugă și de pocăință te inundă. Parcă ai vrea să rămâi, să privești, să nu te întorci în inima ta. Pur și simplu, parcă nu poți pleca fără un pic de răbdare și fără un gram de seninătate de aici. 

Când am intrat în curtea mănăstirii, am sperat că voi înțelege ce trebuie să fac în acea perioadă. De ar fi așa ușor, nu? Nu e ușor, dar aici am găsit puterea de a limpezi sufletul și de a mă scuti de „smiorcăieli” trecătoare. Pentru că zbaterea mea e infinit mai mică decât durerea sfinților și a lui Dumnezeu pentru fiecare suflet îndurerat.

Mă așez pe banca de pe prispă. Printre zecile de copaci ce străjuiesc chiliile sunt unii care au ascultat toate poveștile și povețele acestor mari părinți. Ei nu îți povestesc, așa că mai bine vorbesc direct cu Sfinții. Intru în chilie, privesc spre ochii care parcă îmi plâng de milă. Pare că au ochii în lacrimi, pentru orice suflet care le calcă pragul. Sau... poate or fi lacrimi de bucurie? Pentru că ai reușit să ajungi și acum ești acolo, în locul în care s-au nevoit până în ultima secundă, până la ultima gură de aer respirată aici, printre cei muritori. 

Amintiri nemuritoare despre... nemurire

Acolo, în chiliile lor, depăn și momentele în care i-am cunoscut și mi-au ieșit în cale Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria.

Acum 11 ani am ajuns la Mănăstirea Cozancea, un cuib de duh și de rugăciune retras, din ținutul Botoșanilor. M-a luat bunica. În inima unei mări de oameni, se zărea o bisericuță de lemn. Toată lumea vorbea și spunea că este pentru un mare părinte al mănăstirii. Nu i-am reținut numele la vremea respectivă.

Trecut-au anii și am revenit într-un sat din apropierea părții de lume în care m-am născut. Venisem, cu alți colegi și prieteni, să facem o tabără. Acum doi ani. Am intrat în biserica satului Stroiești. La intrare, mă întâmpină un tablou cu un chip luminos – al Sfântului Paisie Olaru. Ajunsesem, de fapt, în satul lui natal. Un sat cu oameni bucuroși și harnici. Recent citeam despre el. Ce descoperire! Știam că mai văzusem ochii aceia undeva și memoria m-a ajutat instant: îi întâlnisem atunci, acolo, în bisericuța de lemn de la Mănăstirea Cozancea. Sfânt locaș zidit pentru el, pentru acest sfânt smerit și blând. 

Părintele Cleopa tot din zona locului meu natal se trage, dar pe el l-am cunoscut acum șase ani, în chilia lui de la Sihăstria. A fost o întâlnire emoționantă, am primit atunci câteva gânduri de la părintele care avea ascultarea de a întâmpina pelerinii și de a-i mângâia cu un cuvânt de folos. Am plâns atunci. L-am simțit. L-am luat în seamă în acele momente. Am plecat acasă și, după câteva zile, totul parcă se risipise. Dar, ce bine că răbdarea lui era și este tare ca fierul!

Plec cu un gând de mulțumire. Cu recunoștință că Sfinții nu se plictisesc și nu trag la răspundere dacă nu-ți împlinești partea de relație. Ei sunt acolo pentru tine. 

În simplitatea lor L-au cunoscut pe Dumnezeu, L-au iubit și, prin ei, Domnul ne face cunoscută – oare pentru a câta oară – marea Sa iubire de oameni.

Acum, că am niște timp mai liber la dispoziție, parcă aș mai „pierde” niște pași spre Sihăstria. De fapt, nu cred că am ales expresia potrivită. Știu din capul locului că, pașii „pierduți” sunt, de fapt, câștigați, în toată puterea cuvântului, după cum spunea Sfântul Cuvios Cleopa: „Voi știți că de când v-ați pus în gând să veniți la mănăstire, îngerii voștri v-au numărat pașii, bănuții și osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voștri se vor prezenta la Dreapta Judecată”.

Ce cuvinte! Ce vorbe! Le-am auzit, le-am citit și mi le-am scrijelit deja cu majuscule în inimă. Și-am făcut asta pentru că așa m-a îndemnat inima. A simțit și ea cum osteneala mea se transformă în bucurie atunci când merg să-i salut. Și-aș merge iar și iar. Aș mai pierde din grijile mele, căci le-aș lăsa pe toate în grija lor, și aș mai câștiga, astfel, niște pași... pe drumul meu spre Grădina Raiului! Un drum care trece prin „Grădina cu sfinți” a Sihăstriei.