durere

Sensul profund al pocăinţei – o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime

Pocăinţa este nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a  perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine.

Viaţa de permanentă pocăinţă este împărtăşire atât din Cruce cât şi din Înviere

Plină, în acelaşi timp, de durere şi de bucurie, pocăinţa exprimă tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viaţa creştină aici pe pământ, pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de viu: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne”. 

Dezlipește-te de lume

Roadele de fapte bune ce ni le-a lăsat Hristos Să le-aduni prin milostenii, cât trăiești, aicea, jos.

Să păzim poarta minții noastre, să nu intre păcatul!

Cel dintâi păcat al minţii a fost amăgirea de sine, iar cel de-al doilea mândria. Pironită de simţuri destinate non-existenţei, mintea a acceptat non-existenţa drept existenţă. Amăgirea de sine se uită la reflectarea lunii în lac de parcă ar fi luna adevărată şi dă buzna s-o apuce în apă.

Nu lăsa copiilor avere, ci lasă-le virtutea

Să nu laşi copiilor avere, ca să le poţi lăsa virtutea. Este o dovadă de prostie că nu le dăm copiilor noştri, cât suntem în viaţă, putere asupra tuturor bunurilor noastre, dar le lăsăm după ce nu mai suntem, împreună cu toată averea noastră, şi cea mai mare libertate. Cu toate că am putea să le încredinţăm şi cât timp trăim şi răspunderi, ca să-i facem mai înţelepţi, să-i cuminţim şi să-i oprim când ne administrează prost bunurile.

Rugăciunile sfinţilor ne ajută în această viaţă, şi cu mult mai mult după moarte

Atotbunul Dumnezeu caută să ierte toate greşelile morţilor, care sunt cauzate de neputinţe omeneşti, şi vrea să-i aşeze în lăcaşul celor vii, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac şi ale lui Iacov, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul, trecând cu vederea, prin bunătatea puterii Sale dumnezeieşti păcatele pe care le-au făcut morţii, din slăbiciune omenească...
Durerea este medicamentul mântuirii.

„Înjunghiata” – povestea icoanei Maicii Domnului din care a curs sânge după ce a fost lovită de un ierodiacon

Maica Domnului „Înjunghiata” (Esfagmeni) se află în naosul Paraclisului „Sfântul Dimitrie” din Biserica cea Mare a Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, fiind pictată în secolul al XIV-lea. Icoana poartă denumirea de „Înjunghiata” în urma unei întâmplări minunate.

Copilul din burtică simte tot ce trăiește mama

Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. 

Fugim de crucea potrivită şi întindem mâna după o altă cruce ‒ iată drumul pierzaniei

La Cununie se bea din paharul de obşte vin amestecat cu apă, pe care cei doi îl beau până la fund. Vinul simbolizează bucuriile vieţuirii împreună, iar apa, care este mai multă, durerile şi bolile de purtat în comun. Dar noi, deşi am băut acel pahar, nu vrem să adeverim prin viaţa noastră făgăduinţa dată lui Dumnezeu.

Pagini