Către unul dintre prietenii săi, zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:

– Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea Înfricoşatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deşi sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine.

După mutarea stareţului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la Mănăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, următoarea regulă de viaţă călugărească: 

• Nici un frate din obşte să nu aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare şi nemişcătoare. Stareţul mănăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui. 
• Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, a cugetării şi libertăţii sale. 
• Stareţul să cunoască bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu. 
• Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos. 
• Egumenul şi toţi fraţii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică. 
• La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen, până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrâni pot primi mâncare la chilie. 
• La chilii, fraţii sunt datori, mai mult decât orice altă nevoinţă, să practice rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă. 
• Egumenul se cuvine să rânduiască pe fraţi la toate ascultările din mănăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii. 
• Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică. 
• Se cuvine egumenului să rabde cu blândeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mănăstire. 
• Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mănăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate. 
• Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni, până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume.
• În mănăstire să fie un mic spital – bolniţă – pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte. 
• În mănăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni. 
• Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mănăstirii, pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mănăstire, pentru cei care vin cu căruţele. 
• Egumenul să rânduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă, şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă. 
• În mănăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie. 
• Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sânul mănăstirii. El să ştie bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândeţe şi înţelepciune. 
• Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ şi prea fericitul ei ctitor, Mitropolitul Anastasie Crimca.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 297-298)