Cerând Mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor.

Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când l-a văzut pe părintele său duhovnicesc, Gherontie, ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mănăstire, şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După şapte ani, ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul ţării.

Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mănăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte săracă, afară de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie”.

La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a spus: 

‒ Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă! 

‒ Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.

A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.

Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:

‒ Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi i-a zis:

‒ Nici celui care a alergat, nici celui care s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 352)