Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, care e rezultatul comuniunii noastre cu harul dumnezeiesc, și dragostea noastră pentru El, care e rodul lucrării Duhului Sfânt, transformă patimile în virtuți și ne tămăduiesc pe deplin. Mortificarea părții pătimitoare a sufletului nu înseamnă să o țintuim „nemișcată înlăuntrul nostru”, ci să o dezlegăm de însoțirea sa cu răul, îndreptând-o „către dragostea de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Palama).

Această schimbare nu se poate însă petrece în afara unei vieți pline de iubirea de Dumnezeu. Când omul arde de dragoste pentru Dumnezeu – dragoste care este de inspirație divină –, întreaga sa lume lăuntrică se preschimbă, fiind încălzită și sfințită de razele harului: „Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci și însăși viața noastră vremelnică” (Sfântul Maxim).

Toate acestea arată că vindecarea minții are loc atunci când lucrează în noi harul lui Dumnezeu și dragostea Lui. Harul divin ne este dăruit prin Sfintele Taine: Sfânta Euharistie – Comuniunea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos – este adevăratul sprijin în eforturile noastre de a ne curați sufletul. Sfânta Euharistie este „medicamentul” nemuririi.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 312)