Când omul arde de dragoste pentru Dumnezeu, întreaga sa lume se schimbă

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, care e rezultatul comuniunii noastre cu harul dumnezeiesc, şi dragostea noastră pentru El, care e rodul lucrării Duhului Sfânt, transformă patimile în virtuţi şi ne tămăduiesc pe deplin. Mortificarea părţii pătimitoare a sufletului nu înseamnă să o ţintuim „nemişcată înlăuntrul nostru”, ci să o dezlegăm de însoţirea sa cu răul, îndreptând-o „către dragostea de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Palama). Această schimbare nu se poate însă petrece în afara unei vieţi pline de iubirea de Dumnezeu. Când omul arde de dragoste pentru Dumnezeu – dragoste care este de inspiraţie divină –, întreaga sa lume lăuntrică se preschimbă, fiind încălzită şi sfinţită de razele harului: „Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică” (Sfântul Maxim). Toate acestea arată că vindecarea minţii are loc atunci când lucrează în noi harul lui Dumnezeu şi dragostea Lui. Harul divin ne este dăruit prin Sfintele Taine: Sfânta Euharistie – Comuniunea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos – este adevăratul sprijin în eforturile noastre de a ne curaţi sufletul. Sfânta Euharistie este „medicamentul” nemuririi.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 312)