Dumnezeul nostru este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1, 3)

Aşa că important este să avem o inimă înfrântă, o inimă tăiată împrejur, care poartă înlăuntrul ei urmele rănilor lui Hristos. Cu siguranţă o astfel de inimă va fi întotdeauna adumbrită de harul lui Dumnezeu.

Cum am putea începe pocăinţa dacă în lume nu am ştiut nici măcar că ea este necesară?

Cred că atunci când vrem cu adevărat să ne pocăim până şi un trecut greu devine o binecuvântare, pentru că ne va ajuta să păstrăm un duh smerit şi o inimă înfrântă, adică tocmai ceea ce Dumnezeu doreşte să vadă în noi. Nu cred că aceasta este o problemă. Uneori cei care au cunoscut deşertăciunea acestei lumi şi mângâierile mincinoase ale patimilor ajung să-L dorească pe Dumnezeu cu şi mai multă ardoare şi atunci mângâierea lui Dumnezeu se revarsă din belşug. Această mângâiere este cea care biruie patimile acestei lumi. Cred că aceasta avea în gând Sfântul Apostol Pavel când zicea că acolo „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20), atâta vreme cât există pocăinţă.

Este foarte uşor să-L cunoaştem pe Dumnezeu, căci Dumnezeul nostru este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1, 3). El are o singură slăbiciune: Se pleacă înaintea unei inimi înfrânte şi smerite. Şi noi suntem mântuiţi prin această slăbiciune a lui Dumnezeu, care este mai puternică decât tăria omului, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. 1 Cor. 1, 25). Aşa că important este să avem o inimă înfrântă, o inimă tăiată împrejur, care poartă înlăuntrul ei urmele rănilor lui Hristos. Cu siguranţă o astfel de inimă va fi întotdeauna adumbrită de harul lui Dumnezeu. Sfinţii noştri Părinţi spuneau că duhul pocăinţei este asemenea unui cerc de foc care îl înconjoară pe monah şi nu îl lasă să cadă, pentru că un astfel de duh de pocăinţă va păstra tot timpul inima rănită de dragostea lui Dumnezeu, în chip firesc, atunci când monahul va purta această rană în inimă, nu va putea să-L uite pe Dumnezeu nici o clipă, nici nu va da întâietate lucrurilor trecătoare, ci celor veşnice.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful Sfânta Mănăstire Putna 2012, pp. 63-64)

De la același autor

Ultimele din categorie