Pocăința nu înseamnă descurajare, ci încredere în iertarea lui Dumnezeu

Căința nu însemnă privirea în jos la imperfecțiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproș, ci înainte cu încredere. Să privești nu ceea ce n-ai reușit să fii, ci ceea ce poți încă deveni prin harul lui Hristos.

„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăința este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii”. Pocăința nu este descurajare, ci așteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieșire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căința nu însemnă privirea în jos la imperfecțiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproș, ci înainte cu încredere. Să privești nu ceea ce n-ai reușit să fii, ci ceea ce poți încă deveni cu harul lui Hristos.

Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăința nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experiența personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinței, în această viață, nu se sfârșește niciodată. Întoarcerea și recentrarea ființei trebuie să fie mereu reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minții” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligență” să devină din ce în ce mai profundă.

(Episcopul Kallistos WareÎmpărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 48-49)

De la același autor

Ultimele din categorie