Cuvioasa Xenia Schimonahia, de la Mănăstirea Agapia (secolele XVIII-XIX)

În prima jumătate a secolului XIX, s-a nevoit la Mănăstirea Agapia o smerită şi mult sporită călugăriţă, cu numele de schimonahia Xenia.

Această cuvioasă era de loc din ţinutul Iaşilor, iar după neam se trăgea dintr-o familie de oameni foarte credincioşi. Părinţii, crescând-o în frică de Dumnezeu, au dat-o la învăţătură. Apoi, voind să o căsătorească, fecioara a renunţat la cele pământeşti şi, intrând în viaţa călugărească, s-a făcut mireasă lui Hristos. Mai întâi s-a nevoit câţiva ani la Mănăstirea Socola (Iaşi), sub povăţuirea egumenei Elisabeta Costachi. Apoi, prefăcându-se Agapia în mănăstire de maici şi mutându-se obştea de la Socola aici, a venit şi tânăra nevoitoare, schimonahia Xenia.

În noua mănăstire, Cuvioasa Xenia se nevoia mai ales cu slujba la biserică, cu privegherea de noapte, cu citirea sfintelor cărţi şi cu rugăciunea lui Iisus. Ascultarea ei era cântarea la strană, îngrijirea bisericii, iar în timpul liber facerea de stihuri versificate „spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea sufletului”. Căci, ducând o viaţă cu totul aleasă, în post, în smerenie şi în neadormită rugăciune şi fiind luminată cu multă învăţătură de carte, schimonahia Xenia se învrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de versuri duhovniceşti. Şi era renumită această cuvioasă în Mănăstirea Agapia şi în tot ţinutul Neamţ pentru sfinţenia vieţii ei şi pentru alesele stihuri bisericeşti pe care le scria. Din această pricină i se spunea „făcătoarea de stihuri”.

Versurile sale sunt versuri de laudă lui Dumnezeu şi de mângâiere duhovnicească, precum singură autoarea le numeşte, împărţite în mici grupe sau „stihuri”, după numărul praznicelor împărăteşti şi aşezate în ordinea Sinaxarului de peste an. Cartea de versuri bisericeşti a schimonahiei Xenia a fost terminată în anul 1826. Ea conţine 186 de foi cu peste două mii de versuri, însoţite de o frumoasă prefaţă. Versurile sale, adevărate imne şi cântări de bucurie, sunt izvorâte dintr-un suflet curat şi împăcat cu Dumnezeu. Ele cheamă toată suflarea să laude pe Domnul şi să mărturisească minunile Lui. Astfel, smerita schimonahie Xenia este cea dintâi poetă în trecutul neamului nostru, iar „stihurile” ei formează prima carte de imne româneşti.

Aşa nevoindu-se Cuvioasa Xenia peste 50 de ani în neîncetată rugăciune, în bucurie şi cântare şi bineplăcând mirelui ei, Iisus Hristos, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri pe la jumătatea secolului trecut.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 358-359)