Spun maicile din mănăstire că nimeni din fiii săi duhovniceşti nu ştia cum se nevoieşte în chilie. Dar oricând băteau la uşa lui, îl găseau deşteptat la rugăciune. Iar când îl chemau la biserică, bătrânul răspundea cu bucurie: 

– Gata, tată, vin! Hai la Dumnezeu! 

Spuneau ucenicii părintelui Iosif că într-o iarnă a alunecat pe gheaţă din ispita vrăjmaşului şi s-a lovit. Astfel, a stat mai multe zile bolnav la chilie. Iar când s-a făcut puţin mai bine, a zis către maici: 

– Haideţi, copiii tatei, să mergem la biserică. M-am făcut sănătos. Mâine slujim Sfânta Liturghie! Şi era bucuros şi luminat la faţă ca un copil. 

Avea obicei părintele Iosif că săvârşea slujbele foarte liniştit şi cu evlavie. Niciodată nu se grăbea. Mai ales la proscomidie pomenea cu mare grijă pe toţi. Iar când îl întreba cineva, bătrânul răspundea: 

– Tată, trebuie să pomenesc şi să scot părticică pentru fiecare nume, căci am primit banul săracului şi al văduvei şi voi da socoteală de aceasta în ziua Judecăţii! 

O deosebită grijă avea părintele Iosif şi pentru cei răposaţi. Timp de 40 de zile săvârşea pentru ei Sfânta Liturghie şi parastasul. Apoi obişnuia să facă la trapeză masă pentru toţi şi dădea multe milostenii la săraci. La aceasta îndemna şi pe maici, zicând: 

– Daţi şi sfinţiile voastre, maicilor, pentru morţi. Să facem o masă împreună, că toţi au parte de rugăciunea şi de mila lui Dumnezeu. Căci suntem datori să-i ajutăm pe cei adormiţi. Unii sunt în iad şi aşteaptă să-i scoatem cu Sfânta Liturghie şi cu milostenia.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 628)