În primăvara anului 1784, stareţul Gheorghe voia să facă călugări pe cei 33 de ucenici ai săi, dar nu avea haine şi cele necesare pentru ei. Auzind de aceasta, câţiva credincioşi din Bucureşti au cumpărat haine pentru toţi fraţii şi le-au dus la cuviosul. Iar în săptămâna Sfintelor Patimi, stareţul Gheorghe i-a călugărit pe toţi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Ierarh Nicolae.

În anul 1788, stareţul Gheorghe a făcut o mică biserică pe ostrovul mic, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Alături, a făcut mai multe chilii de pământ şi în acestea trimitea ucenicii săi pe rând să se liniştească. Părinţii se nevoiau pe ostrovul mic toată săptămâna, iar sâmbăta veneau în ostrovul mare. Aici se mărturiseau, primeau Sfintele Taine, petreceau în obşte Duminica, ascultau învăţăturile mai dulci decât mierea ale bunului stareţ, apoi iarăşi se întorceau la linişte în ostrovul mic.

Mărturiseau ucenicii Cuviosului Gheorghe că bătrânul a făcut multe odoare noi la biserica Sfântului Nicolae din ostrov. Apoi a hirotonit trei preoţi şi trei diaconi şi a rânduit să se facă zilnic Sfânta Liturghie şi cele şapte Laude. Pravila şi canoanele bisericii le-a aşezat întocmai după tipicul Sfântului Sava şi potrivite cu obiceiul pământului, că mai înainte de dânsul nu erau statornicite nici într-o parte a ţării, „ci urma care cum vrea”.

Iarăşi spuneau aceiaşi ucenici că, până la venirea acestui cuvios, se pierduseră chinoviile şi rânduiala lor din această ţară, după mărturia mai multor hrisoave domneşti, care zic: „Noi singuri am văzut viaţa fericiţilor pustnici din Cernica şi ne bucurăm, având în a noastră stăpânire o asemenea mănăstire cu viaţă după Dumnezeu...”.

Stareţul Gheorghe sfătuia mereu pe ucenicii săi să trăiască în desăvârşită dragoste unul cu altul. Dar la începutul anului 1785 s-a îmbolnăvit greu, încât socotea că va pleca din lumea aceasta. Deci, a poruncit să tragă clopotul mare, a adunat pe toţi fraţii în biserică, le-a citit molitfa de iertare, apoi le-a spus, lăcrimând: 

‒ Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi, că Dumnezeu ştie de ne vom mai vedea!

Adunându-se fraţii în jurul Cuviosului Gheorghe, când zăcea în pat, au început a-l ruga cu lacrimi: 

‒ O, părinte preadulce, măcar prin viu grai fă-ne să auzim toţi, pe cine să avem îndreptător şi ce rânduială să ţinem după moartea ta? Căci noi până astăzi, căzând şi sculându-ne, numai pe tine te-am avut purtător de grijă pentru Dumnezeu, nefăţarnic începător, neviclean întru petrecere, nemomelnic întru pogorâri şi neposomorât spre cei mult greşiţi.

Văzând stareţul Gheorghe întristarea ucenicilor săi, i-a sfătuit zicând: 

‒ Părăsiţi, o, fiii mei, gândul de a cerca judecăţile lui Dumnezeu cele necuprinse! Părăsiţi legiuirea amăgitoare între voi, vrând să ştiţi cine anume să vă fie începător! Părăsiţi gândul şi voi, aceştia mai tineri, care socotiţi că lipsirea mea va fi pricină de risipirea obştii sau de nesporirea voastră. Ci, toţi dimpreună cu mine să ziceţi aşa: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă!” (Psalmi 113, 9). Deci, ascultaţi-L pe Hristos, împlinindu-I toate poruncile, şi toate celelalte, negreşit, se vor adăuga vouă.

Astfel, blândul stareţ a lăsat ucenicilor săi un „aşezământ statornic cum să fie îndreptarea smeritei obştimi" de la Cernica după moartea sa, adăugându-le şi aceste cuvinte: 

‒ Deşi nu presupun că veţi cădea în cursa neascultării sau că veţi căuta cele mai presus de a voastră măsură, totuşi, cu dreaptă credinţă, vă îndemn să rămâneţi supuşi întru această părintească hotărâre.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 322-323)