De câte ori nu mi-a fost dat să aud, ca preot sau ca simplu interlocutor: „Părinte, mi-e greu. Nu mai pot duce atâta povară. E greu şi acasă, şi la serviciu. Îmi vine să renunţ la toate”! Iar cei preocupaţi de viaţa duhovnicească mai adaugă: „Nu pot nici să mă rog cum trebuie, nu am timp de canon. În loc să văd un progres, parcă mai rău cad în păcate şi în patimi. Nici nu mai vreau să mă ridic...”. De unde acest greu de care ne plângem adesea? Este viaţa doar o înlănţuire de momente dificile, eventual cu scurte răgazuri între ele? Ce putem face pentru a nu mai fi atât de apăsaţi, de încruntaţi, de agitaţi sau de descurajaţi?

Să ne aducem aminte de prima pescuire minunată relatată în Evanghelii (v. Luca 5, 1-11). O noapte întreagă s-au trudit Simon Petru şi ceilalţi apostoli pescari şi nu au reuşit să prindă nici măcar un peşte. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele şi au prins atât de mult peşte, încât au umplut amândouă corăbiile. A vrut Domnul să dea o lecţie de pescuit lui Petru şi celorlalţi? Cu siguranţă, nu. Doar a vrut să-i înveţe diferenţa între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie, şi a face totul ascultând de Dumnezeu. În prima situaţie ne aflăm toţi atunci când ne plângem că ne este greu. Bâjbâim precum orbul în noapte şi nu adăugăm nimic vieţii noastre, ci ne sleim de puteri. Dacă însă ascultăm de Hristos – „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) –, acţiunile noastre dau rod bun şi bucuria ne umple inima precum peştele ce stătea să dea pe dinafara corăbiilor galileene.

De ce ne este greu, aşadar? Pentru că nu credem acest cuvânt al lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi. (...) Căci jugul Meu e bun şi povara mea este uşoară” (Matei 11, 28 şi 30). Nu am luat jugul Domnului, iată de ce resimţim apăsare şi oboseală, iată de ce deznădăjduim adesea. Poate că ne facem datoria în toate, ostenindu-ne la locul de muncă sau la şcoală, în familie sau în mănăstire. Dar le facem pentru noi, pentru cei dragi sau pentru un câştig oarecare. Şi, mai devreme sau mai târziu, picăm sub povara acestor responsabilităţi. Un singur lucru mă poate odihni: ca tot ceea ce fac să fac cu puterea lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu şi de dragul Lui. Absolut totul, până la cele mai banale lucruri. Copleşiţi de atâtea îndatoriri, nici timp de rugăciune nu mai găsim. Picăm de oboseală uneori, adormind chiar în timp ce ne facem canonul. Dar Dumnezeu nu pune poveri asupra noastră şi nici nu are pretenţii de la noi. El doreşte să fie părtaş la viaţa noastră aşa cum este ea în prezent. În felul acesta, toate ale noastre devin rugăciune.

La fiecare Liturghie, şi nu numai, spunem: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dar ce-I dăm noi, de fapt? Acele momente în care ne afundăm în rugăciune în faţa icoanei, lacrima ce o zdrobim, rareori, sub pleoapele pocăinţei, cele două-trei ore petrecute la slujbă, duminica? Viaţa noastră cuprinde înmiit mai multe momente şi situaţii. Toată viaţa să o dăm lui Hristos, nu doar clipele de evlavie.

Şi încă nu e de ajuns. Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenţia că nu ne putem mântui din faptele noastre, ci aceasta este „darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8-9), adăugând că suntem „zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10). Percepţia comună este că noi suntem cei care facem fapte bune sau virtuoase. De aici şi străduinţa noastră, însoţită de oboseală şi de sentimentul că niciodată nu facem destul. Dar faptele cele bune sunt deja gătite, noi doar trebuie „să umblăm întru ele”. Ca să înţelegem întrucâtva cum stau lucrurile, să ne închipuim viaţa noastră ca pe o călătorie cu maşina personală. Nimeni nu este atât de nesocotit încât să meargă pe câmpuri sau pe drumuri neamenajate. Toţi şoferii caută drumurile cele mai bune, cât mai bine asfaltate şi cât mai rapide. Când vreau eu să fac fapte bune, mă asemăn unui şofer care fie merge pe arătură, fie vrea să-şi construiască singur drumul: să taseze pământul, să pietruiască, să asfalteze... În ambele situaţii, traseul devine istovitor şi greu de parcurs. Când aleg şoselele deja existente şi mă concentrez doar asupra modului în care şofez, atunci sunt asemenea celui ce „umblă întru faptele cele bune, gătite mai înainte”.

Să renunţăm, aşadar, la orgoliul de a inventa drumuri, căci Hristos este Calea (Ioan 14, 6). Şi cum ajungem pe Cale? Cum facem să ieşim de pe arătură şi să intrăm cu maşina pe şosea asfaltată? Nu e complicat. Începem prin a oferi lui Dumnezeu ceea ce facem şi tot timpul nostru, aşa cum îl petrecem acum. Treptat, această chemare şi conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu, va produce schimbări de direcţie în viaţa noastră. Ne vom bucura atunci de uşurare şi de odihnă dumnezeiască. Pe pământul acesta fiind, vom intra deja, deşi încă nu deplin, în Împărăţia Cerurilor. Pentru cei lumeşti, vom părea nişte chinuiţi. Ei vor vedea doar restricţii, lipsuri şi osteneală – dar noi vom gusta, cu îndrăzneală, din bucuria Crucii, a Celui Răstignit. „Căci ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor” (1 Corinteni 1, 25).