Prin ce se caracterizează falsa iubire? Cum îmi pot da seama că am picat în capcana de a crede despre mine însumi că sunt „iubitor”? Testul e foarte simplu, în doar trei paşi.

1) Cel ce iubeşte cu adevărat nu crede despre sine că are dragoste. Dimpotrivă, întotdeauna are conştiinţa că nu iubeşte cu adevărat şi cere lui Dumnezeu să pună dragoste în inima lui. Fiţi foarte prudenţi faţă de cei ce se autointitulează „apostol al iubirii”, „părinte al iubirii”, „trâmbiţă a iubirii” etc. Iubirea fără smerenie este ca inima fără sângele pe care să-l pompeze în organism. Nu e vie. Cu mulţi ani în urmă, cineva s-a dus la un foarte cunoscut duhovnic din Bucureşti şi i-a spus, cu entuziasm: „Am ajuns să îi iubesc pe vrăjmaşi”. La care duhovnicul a reacţionat blând şi, punându-i mâna pe cap, i-a şoptit: „Ţi se pare!”. Nu i-a trebuit mult timp respectivei persoane să realizeze că i se părea, într-adevăr, cum că a ajuns să aibă o dragoste atât de înaltă precum iubirea pentru vrăjmaşi. A fost suficientă doar o întâmplare banală, un mic incident, ca să se lămurească de înşelarea în care se afla.

2) Iubirea nu se proclamă, nu se impune prin legi, nu terorizează conştiinţe. A fi (super)tolerant nu e totuna cu a fi iubitor. Adesea asta înseamnă fie că nu-ţi pasă, de fapt, de nimeni, fie că-ţi convine să-l vezi pe celălalt trăind în păcate grele pentru că şi tu eşti stăpânit de patimi. Ca să nu mai vorbim de faptul că iubirea nu se defineşte în raport cu sexualitatea.

3) Cine nu are pocăinţă, nu poate avea dragoste. Un ieromonah, pare-mi-se chiar Părintele Rafail Noica, a fost întrebat de cineva: „De ce râdeţi (zâmbiţi) voi, călugării, toată ziua?”. Răspunsul a venit prompt: „Pentru că plângem toată noaptea”. Fiecare zâmbet e dublat de o lacrimă, fiecare îmbrăţişare se naşte dintr-un suspin. Pentru a putea iubi sincer pe cel din faţa ta trebuie neapărat să fii foarte aspru cu tine înlăuntrul tău. Doar cel ce-şi vede păcatele şi se pocăieşte de ele înaintea lui Dumnezeu poate gusta, prin iertare, din iubirea Lui milostivă - singura iubire pe care apoi o poate, la rându-i, manifesta faţă de cei din jur. „Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca 7, 47).

E o lipsă de iubire în lume, într-adevăr, dar ea nu poate fi suplinită de tot soiul de surogate. Sau de „înlocuitori” – ca să vorbim în termeni alimentari. Mai ales în Biserică, oamenii se aşteaptă să găsească o atmosferă caldă, plină de dragoste. Când predica e moralizatoare, cu inflexiuni inchizitoriale, când spovedania se rezumă la o muştruluială de câteva minute pe an, când slujirea se reduce la „servicii religioase” nu e de mirare că oamenii se mai îndreaptă şi către cei ce (măcar) mimează iubirea. E o parte a explicaţiei. Determinantă este însă dorinţa lor de a găsi o iubire facilă, de tip „touch screen”. Câştigând noi prieteni pe reţelele sociale, cu feţele mai mereu luminate de ecranele device-urilor, îşi păgubesc sufletul şi îşi întunecă mintea. Iar inimile se „umplu” tot mai mult de o dragoste virtuală.

La sfârşitul acestei lumi, Antihristul se va arăta pe sine ca „om al păcii” şi ca un „iubitor al umanităţii”, un „unificator”. Va fi foarte greu, chiar şi pentru oamenii duhovniceşti, să sesizeze viclenia demonică a acestuia. Avem nevoie de mult discernământ, care este dar al Duhului Sfânt. Un dar pe care numai o inimă smerită îl poate primi.

În ultimă instanţă, a avea iubire înseamnă a fi pe deplin unit cu Dumnezeu; „pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 8). Cine poate fi la înălţimea aceasta? Totuşi, să nu ne descurajăm. Nu avem iubire, nu putem iubi cu adevărat, dar ceva ne stă în putinţă. Putem să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu. Să primim cuvântul Lui, mântuirea Lui, dragostea Lui.