Despre dragoste, numai de bine?

Nu încap în aceeaşi inimă şi ura, şi iubirea. Aşa cum o picătură de otravă e de ajuns spre a strica firea a litri întregi de apă curată de izvor sau puţină scârnăvie o face de nebăut, tot aşa „puţină” ură împotriva unui singur om corupe toate legăturile ‒ chiar şi dacă ar fi! ‒ de iubire pentru toţi ceilalţi oameni.

Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soțul/soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica”. Sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste. Spre exemplu: spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Credem că ne iubim patria sau locul unde trăim, dar când am luat ultima oară o hârtie aruncată pe stradă şi am pus-o în coşul de gunoi? Poate suntem convinşi că iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în „casa Domnului”?

Dincolo de faptul că dragostea este şi un cuvânt invocat să acopere mizeria unor fapte reprobabile (cel ce comite adulter crede că „a făcut dragoste” cu amanta; mafiotul care ucide pe cel ce i-a înjurat mama, e convins că o face „din dragoste” pentru cea care i-a dat viaţă), chiar şi când devine onorabil recursul la semnificaţiile sale, putem constata – răspunzând sincer la întrebările din paragraful anterior sau la altele, similare –, că nu este tocmai legitimă folosirea sa. Cu alte cuvinte, ne păcălim pe noi înşine că „avem dragoste” sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă ca un balon de săpun.

***

Adesea, în relația bărbat-femeie, noi iubim condiţionat. Iubim bolnăvicios. Ne iubim storcându-ne unul pe altul, până nu mai avem ce (ne) oferi. Iubim pentru că ne sunt satisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire... Iubim în celălalt întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri. Iubim pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care este soluţia?

***

Cea mai sănătoasă atitudine în dragoste e să recunoşti că încă nu iubeşti desăvârşit. Dacă spun că am o astfel de dragoste, mă amăgesc. Dar dacă îmi constat şi-mi asum ne-iubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu adevărată iubire, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie.

***

Teologia ortodoxă a susţinut dintotdeauna că există o notă de plată a păcatului. Finalmente, plata păcatului este moartea (sufletească, mai ales). A iubi nu înseamnă a primi tâmp, mereu cu braţele deschise, orice îţi zvârle lumea ca fiind „bun de iubit”. A iubi nu înseamnă a consimţi la violarea bunului-simţ de către manifestările unei lumi venale, nici a încuraja această beţie a corectitudinii politice care legiferează păcatul ‒ abia aici avem de-a face cu un „opiu al popoarelor”.

***

Când a fost nevoie, Hristos a pus mâna pe bici şi a alungat de la Sine pe cei ce neguţătoreau în numele lui Dumnezeu şi care aveau, la vremea aceea, aparenţele unor stimabili apărători ai adevăratei credinţe. Nu regăsim în Evangheliile sinoptice, ci chiar la însuşi Evanghelistul iubirii lui Dumnezeu”, la Ioan, următorul pasaj: „Şi, făcându-şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile, şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie” (Ioan 2, 15-16).

Creştinismul este plasat astăzi între ispita unei iubiri edulcorate, exorcizate de orice idee de pedeapsă ‒ de ideea, adică, a existenţei unor consecinţe ale faptelor noastre (a se vedea noua pedagogie a lui „să nu spui NU niciodată copilului”), respectiv între justificarea oricărei plăceri, oricărei patimi în numele iubirii „fără frontiere”. A iubi creştineşte a devenit astăzi o raritate şi chiar ceva periculos şi de neînţeles pentru mulţi. Paradoxul este că ajungem azi, adesea, creştini fiind, să fim urâţi sau persecutați în numele... „iubirii creştine”!, pe care neomarxiștii o definesc ca toleranță față de oricine și orice! Nimic nou sub soare: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 35, 19).

***

Nu încap în aceeaşi inimă şi ura, şi iubirea. Aşa cum o picătură de otravă e de ajuns spre a strica firea a litri întregi de apă curată de izvor sau puţină scârnăvie o face de nebăut, tot aşa „puţină” ură împotriva unui singur om corupe toate legăturile ‒ chiar şi dacă ar fi! ‒ de iubire pentru toţi ceilalţi oameni.

Nu, nu încap în aceeaşi inimă şi ura, şi iubirea. Una dintre ele va birui, în cele din urmă, definitiv.

De la același autor

Ultimele din categorie